De cînd există o literatură română artistică, în sensul modern al termenului, Italia a exercitat o fascinaţie aparte asupra scriitorilor. N-a fost un spaţiu de formare propriu-zis sau nu în accepţiune pedagogică: tinerii români, de curînd desprinşi de Bizanţ, mergeau la studii în Occident, în mod predilect în Franţa şi în Germania. Tocmai de aceea Italia a exercitat atracţia unui spaţiu privilegiat, spre care te poartă afinităţi elective. Cred că pot spune, de altfel, încă de la început, că trei mi se par ipostazele majore în care, pe durata secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea, Italia a fost prezentă în biografia şi operele literaţilor români. (Desigur, ipostazele interferează, şi numai analiza le separă atît de net). Prima este cea a geografiei reale, un spaţiu al călătoriei de plăcere, în care călătorul e eliberat de orice obligaţie şi devine disponibil pentru entuziasmul descoperirii Patriei originare şi a Artei desăvîrşite. Mulţi dintre marii scriitori români au călătorit în Peninsulă: Ion Heliade- Rădulescu, Nicolae Bălcescu (mort la Palermo, în 1852), Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, G. Călinescu, Mircea Eliade etc. A doua ipostază care fascinează scriitorii români este limba italiană. Una dintre cele mai lungi dezbateri culturale din secolul al XIX-lea (întinsă pe durata mai multor decenii) are în centru tocmai aşa-numita tendinţă italienizantă. Unii scriitori au încercat să cureţe limba română de impurităţile slave şi să facă o grefă masivă de italienisme, prin care doreau să apropie limba română de originea latină şi de modernitatea occidentală. A treia ipostază este cea a Italiei tematizate, ale cărei reprezentări se găsesc în textele celor care fie au călătorit, fie doar şi-au imaginat spaţiul Peninsulei. De la una dintre primele nuvele în limba română (Buchetiera din Florenţa de Vasile Alecsandri, 1840)