Mette Ingvartsen şi Jefta van Dinther îşi încep spectacolul încet, cu mici sărituri ca de încălzire, cu mişcări lente, care abia urnesc arcurile celor două saltele elastice. Treptat, „dansul“ devine tot mai elaborat, de la salturi în aer, smucite, la ţopăituri pe călcăie, alte salturi în patru labe, avînturi spre înălţimea scenei, legănări rezultînd în eliberarea de surplusul vestimentar, mişcări în diagonală, la distanţă ori îmbrăţişaţi. It’s In The Air e un performance fascinant şi frustrant – căci oferă imaginea unei libertăţi absolute de mişcare, a desprinderii de contingent, de condiţia cotidiană, supusă legii gravitaţiei. E, în acelaşi timp, o meditaţiei asupra mişcării ca element definitoriu, istoric, al dansului, postulînd, în fapt, idealul dansului-ca-mişcare. E, altfel spus, o metaforă a ceea ce ar trebui să fie dansul: aspiraţie către zbor, către o artă care nu trăieşte în terestru, nici chiar atunci cînd ceea ce pune în mişcare sînt gesturile de zi cu zi. La prima vedere, o apropriere în coregrafie a unor mijloace ale circului sau întoarcerea la jocul primar al copiilor, It’s In The Air e, după cum bine zicea un critic german, un „studiu de fezabilitate aplicat corpului uman“ – un corp antrenat, care pune în practică un cod gestual după celălalt, care măsoară limitele debarasării de propria cultură la fel cum se scutură de bluze, pulovere şi pantofi (dispărînd, pe rînd, în dinamica sacadată a trambulinelor). În piesa lui Mette Ingvartsen şi Jefta van Dinther, efortul, trauma corpului în mişcare sînt aproape insesizabile, pînă în final. Într-un fel, dansatorii îşi regăsesc acea formă de autenticitate asociată copilăriei, sentimentul unor posibilităţi neţărmurite, parcă supraumane. Trambulinele sînt un artificiu simplu, elementar, ce conferă trupului abilităţi fizice neobişnuite, fără însă a-l condamna la mecanică pură: „Chiar dacă unele forme, inten