Epoca stalinistă, cu tot ceea ce a însemnat ea pentru indivizi şi societate în cea mai mare ţară din lume, a generat o literatură care se remarcă prin dimensiuni şi prin complexitate. De un interes aparte este cartea Nadejdei Mandelştam, publicată în româneşte la Editura Polirom din Iaşi sub titlul sugestiv Fără speranţă (în limba rusă speranţă are drept echivalent termenul nadejda). Este vorba de o excepţională mărturie documentară, dar şi de o realizare literară pe măsură, având în prim plan viaţa culturală şi literară din epoca stalinistă, precum şi relaţiile dintre scriitori şi puterea bolşevică instalată cu forţa insurecţiei de stradă şi a aranjamentelor de culise în memorabilul an 1917 la Petrograd (Leningrad, azi Sankt Petersburg). În mod particular, cartea este un veritabil monument închinat de scriitoare soţului ei, Osip Mandelştam, poet rus de primă însemnătate şi un caz extrem de semnificativ de pe nesfârşita listă a intelectualilor ruşi nonconformişti, care au căzut victimă terorii bolşevice în anii treizeci ai secolului trecut.

Propriu-zis, cartea este un veritabil roman, comparabil în multe privinţe cu Arhipelagul Gulag de Al. Soljeniţîn. Pe parcursul sutelor de pagini, urmărim cu sufletul la gură, cu oroare şi cu tot atâta compasiune, tragicul destin al unui personaj - evreul rus ortodox Osip Mandelştam - care s-a dovedit cu prisosinţă o conştiinţă exemplară într-o epocă cu care a avut neşansa de a fi contemporan. Nu întotdeauna, cum bine se ştie, omul reuşeşte să fie la înălţimea artistului. Avem, din păcate, destule exemple, în tragicul secol XX, care o confirmă, de n-ar fi să ne gândim decât la câţiva dintre scriitorii români de notorietate, trecuţi - hélas! - după 23 august 1944 cu arme şi bagaje în serviciul regimului totalitar, chipurile pentru a-şi salva opera, şi nu pentru câştigarea / păstrarea unui statut social privilegiat.