Spre deosebire de toate celelalte ţări aşa-zise "din Est", expresie ce maschează inabil politicul în geografic, în România de dinainte de al doilea război mondial mişcarea comunistă nu a avut nici o pondere.
Element exotic şi cu totul marginal în viaţa politică interbelică, privit cu îndreptăţire - pentru că nici nu reprezenta altceva - ca un instrument al ameninţătorului şi hrăpăreţului imperiu stalinist ce conservase intacte, dacă nu chiar le potenţase, idealurile expansioniste ale ţarismului, Partidul Comunist "din România", şi nu român, cum s-a numit iniţial, era condamnat la izolare şi lipsă de audienţă prin chiar statutul său.
Aşa se explică de ce, spre deosebire de celelalte ţări din Europa Răsăriteană şi Occidentală, orientările democratice şi de stânga din România interbelică nu au avut nici substanţă şi nici coloratură comunistă. Mai mult, chiar intelectualii marxizanţi români, puţini de altfel, ori s-au aflat în afara miniaturalei grupări comuniste, ori au fost anihilaţi, chiar şi fizic, de aceasta îndată ce, după război, a fost instalată la putere de trupele sovietice de ocupaţie.
Dar în România aducerea comuniştilor la conducerea ţării punea o problemă extrem de delicată şi mult diferită faţă de aceea din viitoarele "democraţii populare": aici comuniştii nu existau, ei nu aveau, cum se spune în limbaj de partid, nici o "bază de mase".
Cele numai câteva sute de membri ai minusculului Partid Comunist din România anilor 1944-1945 nu puteau, cu tot sprijinul tancurilor şi al baionetelor ruseşti, să asigure funcţiunile complexe ale preluării şi exercitării puterii.
Aşa s-a ajuns la soluţia unei hibridări ce avea să-şi arate consecinţele catastrofale abia 15-20 de ani mai târziu: marginala formaţiune politică pe care o reprezenta Partidul Comunist
