Nici religia, nici ştiinţa modernă nu resping în bloc ideea de ezoterism. De obicei, ele contestă un anumit ezoterism sau vreun aspect de al său, fără a ataca frontal chiar conceptul în sine. Biserica a negat ezoterismul creştin, dar nu ezoterismul ca atare.
Catolicismul a condamnat catharismul sau francmasoneria, dar nu ezoterismul în general. Ştiinţa denunţă anumite aplicaţii sau derivate ale ezoterismului, dar nu-l ţinteşte efectiv, deoarece el scapă controlului experimental şi nu se pretează la formalizările logico-matematice. Lucrând cu concepte, filosofia ar fi trebuit ca, măcar într-o primă abordare, să-l accepte pe acela de ezoterism. Cu toate acestea, cei mai aprigi şi înverşunaţi duşmani ai ezoterismului sunt tocmai filosofii.
Descartes, Spinoza, Leibniz, Kant, Hegel i-au fost cu toţii potrivnici. Descartes recunoaşte întrucâtva conceptul de ezoterism, dar toate consideraţiile sale - nelipsite de o umoare ostilă, părtinitoare - trimit spre iluzie sau minciună, negândindu-se la posibile erori sau rătăciri, ci acuzând făţiş şarlatania. Crezându-le evidente şi sigure, el opune matematicile şi "metoda" sa, înşelătoriilor acelor "doctrine rele", cum numeşte el ezoterismul, pe care-l prezintă drept o fraudă, încercând să profite de credulitatea oamenilor. Condamnarea carteziană e aproape juridică, reliefând răspunderea vinovatului şi naivitatea victimei.
Calificând doctrinele ezoterice "rele", Descartes se dovedeşte a fi "răuvoitor"... în celebrul "Discurs asupra metodei" (1637), Descartes respinge ezoterismul, ca pe un fleac derizoriu, în numele superiorităţii şi supremaţiei raţiunii.
Atitudinea raţionalistă este deci condamnarea pătimaşă, fără nici o urmă de raţionalitate... Raţionalismul neagă aprioric ezoterismul, pentru că de fapt nici nu-l gândeşte, ba chiar scoate noţiunea de ezoterism din gândire. În contrapartidă, ezoteriştii n-a
