Zilele trecute aşteptam pe aeroportul din Cluj cursa spre Bucureşti. O voce seacă ne-a anunţat prin megafon că va avea întârziere 30 de minute (ulterior, cele 30 aveau să se dubleze pe şest!). Motivul, aflat de mine „prin pile”, era unul derizoriu: ceva legat de un bagaj rătăcit... Deşi era duminică seara şi presupun că nimănui nu-i ardea să şi-o petreacă prin săli de aşteptare, nimeni nu a vociferat. Au continuat să citească, să ronţăie mere, să numere caii verzi de pe pereţi. Am recunoscut printre „fraierii” tăcuţi şi câţiva parlamentari. Culmea, au continuat şi ei să vorbească nestingheriţi, cu siguranţă despre problemele ţării!
Mi-am amintit apoi că, tot cu ceva timp în urmă, călătoream spre Ardeal cu un frumos accelerat. Venise de la Constanţa cu aproape două ore întârziere şi până la Turda mai acumulase încă pe atât. Nimeni din tren nu vociferase, de parcă prelungirea călătoriei zdruncinate era o binefacere, nu un supliciu! „Hotărât lucru, mi-am zis, încălcarea de legi, regulamente, orare etc. ne-a intrat nouă, românilor, în sânge. Dar ce pot face? Vocea mea e prea firavă, iar tăcerea majorităţii o acoperă” - mi-am găsit o scuză.
Apoi mi-am amintit de staţiile de autobuz din Germania, unde, cu precizie de câteva secunde, ţi se indică ora la care te vei putea sui în autobuzul dorit, şi, din nou, am călătorit imaginar în Japonia, unde nu demult, guvernul a amendat căile ferate pentru cele şase minute de întârziere, totalizate într-un an întreg, de către toate trenurile japoneze...
Şi atunci mi-am chemat copiii în jurul meu şi le-am mai ţinut încă o dată plicticoasa prelegere despre punctualitate, despre cât de important este să îi respecţi pe cei din jur dacă vrei să fii, la rându-ţi, respectat. Poate le va prinde bine dacă se vor hotărî să emigreze vreodată în Germania, Japonia sau pe unde i-or împinge marile dezamăgir