În ultimii 18 ani, premiile Ig Nobel s-au bucurat de relativ puţină atenţie din partea mijloacelor de comunicare în masă.
Surprinzător sau nu, anul acesta toate ziarele şi revistele cât de cât serioase au acordat incomparabil mai multă atenţie acestor premii. Acordate pentru cercetări care mai întâi te fac să zâmbeşti şi care mai apoi îţi stârnesc curiozitatea, premiile au urmat, din păcate, o traiectorie valorică descendentă.
Începutul a fost strălucit. În 1991, la prima decernare, laureaţii erau de mare calibru. Edward Teller, inventator al bombei cu hidrogen şi pătimaş susţinător al SDI, iniţiativă care spera că se poate lovi un bob de mazăre cu un glonte tras de la 350 de mii de kilometri (Star Wars!), primea Premiul pentru Pace. Cel pentru Literatură îi revenea faimosului hotelier elveţian Erich von Daniken, în timp ce Jaques Benveniste cucerea trofeul pentru Chimie ca răsplată a lucrărilor sale care dovedeau că apa, H2O, este un lichid inteligent, înzestrat cu memorie.
Mai apoi domnii Kanda, Yagi, Fukuda, Nakajima, Ohta şi Nakata îşi vedeau încununată lucrarea care elucida, odată pentru totdeauna, rolul unor anume substanţe chimice în producţia şi persistenţa mirosului neplăcut al picioarelor. Şi cum i-am putea trece cu vederea pe inegalabilii medici şi umanişti Nolan, Stillwell şi Sands, autorii unui studiu esenţial despre "Atitudini terapeutice preferabile în cazul penisului prins într-un fermoar"?
Domeniul sănătăţii publice s-a afirmat prin publicarea unei cercetări cu titlul "Soldatul constipat - o analiză numerică a frecvenţei motilităţii intestinale", lectura obligatorie pentru oricine a cunoscut latrinele militare. Cu nimic mai prejos studiul realizat de universităţile din Trondheim şi Aalborg privind "Impactul lenjeriei umede asupra confortului termic", publicat în revista Ergonomia.
Anii următori au văzut răsplătite cercetări
