Cine are casa plină de cărţi e întrebat, de regulă, de cei care se miră cât de multe sunt, dacă le-a citit pe toate. Pentru persoanele care pun întrebarea astfel, răspunsul e conţinut în ea: nu numai că e peste puterile unui om să biruie toţi pereţii unei case pline cu biblioteci din podea în tavan, dar nici n-are rost s-o faci. Şi, dacă nu le aduni ca să le citeşti, pentru ce le cumperi?

Pentru multă lume, biblioteca personală, îmbogăţită până în ultimele zile ale vieţii cu cărţi pe care n-o să apucăm niciodată să le citim, e mai mult decât un nonsens. E o sfidare, un atentat la bunul-simţ, o trufie ciocoiască, dacă nu şi o manie. Adică o tulburare psihică.

Dacă s-ar fi inventat cărţile, doar pentru a fi citite de la un cap la altul, nu merita efortul. Cărţile au fost inventate ca să lucrezi cu ele. Lectura e doar un mod de folosinţă, şi nu neapărat cel mai frecvent. În biblioteca omului de ştiinţă, majoritatea cărţilor sunt de consultat. Filozofii, nici ei nu citesc tomurile de specialitate ca pe nişte romane, pe nerăsuflate şi în metrou. Cititorii pasionaţi de romane ar face ochii mari dacă ar afla că şi editorii citesc cărţile, care li se dau spre publicare, pe diagonală.

M-am slujit de sutele de volume apărute cu decenii în urmă în colecţia Globus de literatură universală într-un chip pur profesional, deschizându-le la întâmplare, ca să-mi dau seama de cadenţa ideilor, ori punându-mi la cap, în serile de antrenament stilistic, câte zece cărţi de autori diferiţi, ca să văd cum scriu aceştia prima pagină. Cum intră adică în subiect, cu ce trucuri fixează atenţia cititorului. E posibil ca să-mi fileze o lampă şi să nu-mi dau seama de asta, dar albumele de artă, precum şi o mulţime de cărţi de istoria artei, le răsfoiesc mai întâi de la sfârşit către început.

Într-o bibliotecă se găsesc şi multe dicţionare. Lingviştii au