Un scriitor nu este nici erou, nici sfânt, nici martir. Vocaţia lui e alta, chiar dacă împlinirea ei - ori numai strădania de a împlini - a presupus şi presupune adesea şi eroismul, şi sfinţenia, şi martirajul. Asumate şi trăite în tainica intensă solitudine a creaţiei, eroismul, sfinţenia şi martirajul scriitorului sunt de obicei implicite, neostentative, convertite sau exprimate în operă, raportându-se la existenţa comună doar în chip superficial. Dar această situare în alt plan ori mai degrabă în alte planuri de existenţă dă numai măsura efortului şi a partidului creator, nu este câtuşi de puţin atributul unei condiţii privilegiate.
Condiţia scriitorului se cere înţeleasă în termenii diferenţei, nu dintr-o perspectivă ierarhică, nu în termeni de superioritate sau de inferioritate. Un scriitor nu este mai presus ori mai prejos decât semenii lui, el este altfel. Atât şi numai atât: "altfel". Însă pentru a-l accepta, măcar pentru a-l accepta dacă nu şi pentru a-l înţelege, este nevoie de toleranţă. De aceea, probabil, fanatismul, teroarea şi intoleranţa au fost şi sunt dintotdeauna duşmanii ireductibili ai artei, iar dintre arte duşmanii mai cu seamă ai literaturii, altfel spus, ai artei cuvântului scris. Şi nu oare dintr-o frică mistică sau poate mai degrabă dintr-o gândire teribilă s-a născut în România ideea grotească a înregistrării şi controlului maşinilor de scris? Era de aceea inevitabil ca sistemele totalitare, dintre care singurul capabil să dureze s-a dovedit a fi cel comunist, până acum cel puţin, să intre în conflict cu literatura şi cu scriitorii. Faimoasa teză leninistă a existenţei celor două culturi conţinea de fapt ideea - ideea, dar şi îndemnul - de a se efectua o vastă epurare culturală.
Cum şi în cel fel s-a produs epurarea culturii şi a literaturii în Rusia sovietică şi, după al doilea război mon
