Cu 40 de zile înainte de alegerile prezidenţiale şi într-o zi de marţi – şi 13 pe deasupra- a avut loc exerciţiul democratic al moţiunii de cenzură. Prima, dintre cele introduse de-a lungul acestor două decenii de parlamentarism, care avea şansa calculului hârtiei. Dacă până acum toate moţiunile au fost simple exerciţii de oratorie, nici cei care le introduceau şi nici guvernele neavând emoţii că ar putea avea urmări, de data aceasta aşteptarea a încercat greu nervii tuturor protagoniştilor. Pe ai Opoziţiei (nesigură că in culise nu se vor fi făcut ceva aranjamente care să aducă taberei guvernamentale voturile necesare respingerii) – şi pe cei de la Putere (mânaţi de speranţa că cineva – nu se ştie cine – va rupe avansul teoretic al moţionarilor).

Suspansul a durat până în jurul orei 15, după ce taberele s-au bălăcărit în discursuri unul mai populist decât altul, fiecare parte încercând să pozeze ori în campioană a Reformei, împiedicată însă prin mijloace meschine să ajungă la final, ori în parte vătămată de abuzurile unei Puteri care nu mai vrea să ţină cont de nimic în efortul de a-şi asigura controlul total asupra societăţii – inclusiv asupra Parlamentului.

Numărătoarea bilelor introduse în cele două urne i-a liniştit însă pe toţi. Calculul hârtiei a fost confirmat, moţiunea fiind adoptată cu 18 voturi mai mult decât erau necesar pentru a trece. Teoretic, guvernul Boc a căzut. Practic - lucrurile nu sunt deloc clare. Căzut sau doar rostogolit, guvernul acesta va organiza alegerile şi va gestiona afacerile curente până după ce va fi ales un (alt) preşedinte. Satisfacţia Opoziţiei poate fi doar platonică pentru că nimeni nu-şi imaginează că, înaintea turului doi, când expiră de facto mandatul actualei formule, Băsescu va numi un alt premier decât tot pe acesta şi că nu se va "consulta" cu partidele doar pentru a le comunica ceva ce toţi şti