Există viaţă după Guvernul Boc 2? Răspunsul este nu, în versiunea dramatică, expusă cu patos de cel care avea să devină primul şef de guvern răpus de o moţiune de cenzură în cele două decenii de democraţie aproximativă. Emil Boc a fost, pînă în ultima clipă, egal cu sine. Oricît l-ai răzui, sub un strat gros de populism dai de un altul, iar operaţiunea se repetă pînă cînd personajul îşi pierde substanţa şi dispare. Omul a venit în Parlament nu pentru a replica acuzaţiilor aduse de adversari – ilegitimitate, proastă gestiune a crizei, abuzuri, haos instituţional, sabotaj la adresa unui Legislativ bombardat cu ordonanţe de urgenţă şi asumări în cascadă. Emil Boc a ştiut perfect ce face. Poporul avea nevoie de o pradă şi i s-a servit. Infamia poartă, acum, un nou număr de cod – 254. După cei 322 care au atentat, în 2007, la primul mandat al lui Traian Băsescu, noua generaţie a celor 254 trebuie să poarte un stigmat similar, în urma gestului iresponsabil de a sacrifica stabilitatea politică, economică şi financiară a ţării. Şi aceasta numai pentru că bravul Boc, călare pe un ponei alb, a vrut să suprime pensiile nesimţite ale parlamentarilor – ultimul episod, neconsumat, din păcate, al războiului pe care Executivul devenit interimar pretinde că l-a dus cu privilegiile de castă. Există, totuşi, viaţă şi după Boc, chiar dacă politicienii au tendinţa să o acopere cu o retorică bombastică. Nimic însă nu s-a clarificat după debarcarea acestui guvern. Imediat ce-şi va regla conturile cu defectorii pe care conştiinţa sau banii promişi de PD-L i-au îndemnat să absenteze sau să voteze contra moţiunii, PNL va constata că are de luptat, de fapt, cu PSD, partid ce şi-a revendicat, nemeritat, în aceste săptămîni, postura de principal pilon al opoziţiei. Orice mutare este, acum, riscantă. Crin Antonescu şi liberalii sînt primii care vor pierde dacă vor cădea în capcana reaprop