La 12 octombrie, istoricul Alexandru Zub, membru al Academiei Române, împlineşte şaptezeci şi cinci de ani. Simpla parcurgere a bibliografiei lucrărilor sale pune în lumină existenţa unui proiect de la care istoricul nu s-a abătut nici o clipă, proiect de amploare în care investigarea şi punerea în valoare a operei înaintaşilor are o valoare programatică. Exemplul istoricilor moldoveni, mai ales, a rodit în opera unui continuator pe măsură: Kogălniceanu, cu o foarte amplă bibliografie, prefigurînd îndeaproape masiva monografie în care a spus tot ce se putea spune despre acest mare deschizător de drumuri şi care a pregătit ediţia de opere istorice; A.D. Xenopol, epuizat, la rîndul lui, într-o bibliografie şi într-un studiu, de fapt o biografie intelectuală ce îi restituie marile merite acestui predecesor adesea nedreptăţit; Pârvan, probabil cel mai îndrăgit maestru, documentat şi el într-o bibliografie şi resuscitat în mai multe ediţii, cu texte de mare frumuseţe, pentru a fi apoi propus ca model tinerilor de azi tot într-o cercetare, într-o monografie, în mai multe cărţi şi eseuri, în fine: o bibliotecă întreagă de studii, de cercetări şi de sinteze în care istoricul nu-şi mărturiseşte numai veneraţia faţă de predecesorii care i-au înrîurit formarea, ci şi profunda credinţă în ideea de continuitate, de legătură organică cu trecutul, de care nu ne putem rupe sub sancţiunea ratării prezentului, a neînţelegerii propriei noastre meniri, ca indivizi şi ca popor. Afirmarea ideii de tradiţie, de legătură organică cu trecutul care ne-a format, stă şi la originea arestării, la nici douăzeci şi trei de ani, în întunecatul an 1957, pentru „tentativă de rebeliune“, „complot împotriva ordinii de stat“, acuzaţie diminuată apoi în aceea de „agitaţie împotriva regimului, împotriva statului democrat-popular“, soldată cu şapte ani în puşcărie, la Jilava, la Gherla sau în Balta