Fragment dintr-un interviu publicat în Observator cultural, pe 27 septembrie 2007 Critic şi istoric literar, Ştefan Sienerth a studiat la Universitatea din Cluj, secţia germană-română. În 1979 şi-a luat doctoratul la Universitatea din Bucureşti, iar din 1986 a fost cercetător stiinţific la Centrul de Ştiinţe Sociale din Sibiu. În 1990 a emigrat în Republica Federală Germania, devenind în scurt timp cercetător la Institutul pentru Cultura şi Istoria Germană din Sud-Estul Europei, cu sediul în München. În 2002 a primit titlul de doctor honoris causa al Universităţii din Bucureşti, iar din 2005 este director al institutului mai sus-menţionat. Fragmentul selectat face parte dintr-un interviu acordat revistei noastre, în 2007, şi include o profeţie ce a avut confirmarea doi ani mai tîrziu. Scriitorii germani originari din România ar trebui să se regăsească într-un dicţionar al literaturii române ori nu? Aparţin sau nu literaturii române? Da. Scriitorii germani originari din România aparţin, în fapt, unui spaţiu special, pe care Dieter Schlesak îl numeşte „intermediaritate“. Trăiesc între două culturi, între două limbi. Seamănă cumva, chiar dacă multe date diferă, cu autorii români emigraţi în timpul comunismului, care au scris în alte limbi decît cea română, dar care se formaseră într-o realitate românească. Iar dacă în secolul al XIX-lea existau cu certitudine scriitori germani, în Transilvania ori în Banat, care vorbeau prost româneşte, în secolul al XX-lea (într-a doua jumătate mai cu seamă), situaţia a fost cu totul alta: realitatea cotidiană comunistă era fundamental aceeaşi pentru grupurile trăitoare în România. Scriitorii germani din România vorbeau româneşte si voiau să fie consideraţi parte atît a culturii române, cît şi a celei germane. Relaţia lor cu România şi cu cultura română era foarte diferită de cea a predecesorilor lor. Scriau despre realităţi ro