La şedinţele în care, sub dictatură, oamenii îşi consumau o mare parte a timpului lor, îţi puteai forma cea mai exactă imagine asupra felului cum se vorbea în societatea românească ţinută sub supraveghere. Şi probabil că nu doar sub această dictatură. Orice gînd, fie şi numai semiautentic, orice vagă sugestie de exprimare personală, orice tresărire şi clipire individuală cît de măruntă dispăruseră cu desăvîrşire la vorbitori. Priveam şi ascultam vorbind nişte figuri interşanjabile care, pentru a se conforma deplin cerinţelor carierei, îşi abandonaseră individualitatea şi se instalaseră confortabil în mecanismul bine uns al unei poziţii politice. În România, întreaga ideologie a regimului se focaliza în cultul persoanei lui Ceauşescu. Folosindu-se de aceeaşi metodă prin care, pe cînd eram copil, preotul din sat căuta să încuibeze în creier frica de Dumnezeu, activiştii de partid îşi propagau şi ei religia lor socialistă: orişice-ai face, nu uita că Dumnezeu te vede, e nesfîrşit şi ubicuu. Portretul dictatorului, etalat de zeci de mii de ori în toată ţara, şi întărea efectul prin ascultarea bolborosirii continue a glasului său. Transmiterea ore în şir prin radio şi televiziune a discursurilor sale urmărea ca acest glas să stăruie în aer, zi de zi, ca o instanţă de control. Glasul le era cunoscut tuturor celor din ţară la fel ca şi foşnetul vîntului ori al ploii ce cade. Inflexiunile sale, gesticulaţia însoţindu-i discursurile erau tot atît de ştiute de toţi ca şi moţul din frunte, ca ochii, nasul ori gura dictatorului. Iar rumegarea a mereu aceloraşi rudimente de vorbire gata ştanţate, a aceloraşi prefabricate verbale era şi ea la fel de cunoscută ca şi zgomotul lucrurilor cotidiene. Repetarea de către alţii a acestor prefabricate ajunsese însă să nu le mai ofere automat vorbitorilor un certificat de garanţie deplin. De aceea, activiştii se străduiau ca la apar