Premiul Nobel pentru Herta Müller înseamnă marcarea momentului din care conştiinţa noastră publică nu-şi mai poate permite confortul (neruşinat) de a-i considera literatura ca exterioară, ,,exotică“ (fiindcă, nu-i aşa?, din perspectiva Orientului, Occidentul este ciudat şi exotic). Pînă acum, cantonarea în plan estetic şi etnocultural permitea punerea în paranteze a tot ceea ce era inconvenabil în mărturia artistică a autoarei – romanciera aparţinea, nu?, literaturii germane, aşa că era treaba nemţilor să se ,,descurce“ cu ea. Acum, însă, a devenit cu neputinţă de neignorat că avem de-a face cu o viziune despre condiţia umană care şi-a dovedit puterea de a trece peste barierele de limbă şi de cultură. În plus şi la fel de absolut-de-neignorat, nici măcar de către cei mai nesimţiţi dintre noi: o viziune despre condiţia umană desprinsă direct din experienţa de viaţă românească a Hertei Müller. Cărţile ei, mai multe de douăzeci, care vorbesc atît de răspicat şi, în acelaşi timp, atît de nuanţat despre cumplita mizerie morală a comunismului (şi postcomunismului) românesc, nu vor mai putea fi considerate drept o simplă mărturie, circumscrisă istoric şi socio-cultural, a unui ex-„cetăţean român de origine germană“. Va trebui să recunoaştem că avem de-a face cu perspectiva unei autoare în a cărei conştiinţă s-a recunoscut întreaga lume civilizată – şi care ne oferă, deci, într-o formă de o remarcabilă consistenţă estetică, judecata acestei instanţe ideale asupra barbariei şi obscenităţii criminale a comunismului în general şi a comunismului mioriţard, neaoş rrromânesc, al lui Nicolae Ceauşescu în particular. Nimeni nu va mai putea susţine în mod credibil că oroarea faţă de România fascisto-comunismului ceauşist exprimată de Herta Müller în cărţile ei ar putea proveni pur şi simplu din diferenţa de exigenţe sau de ,,sensibilitate“ dintre urmaşii coloniştilor german