Fragment din volumul al treilea al lucrării lui Coriolan Babeţi Democraţia, o religie a Marii Mame sau Despre triumful Ereziei Europene, în curs de apariţie la Editura Curtea veche Alături de obiecte de lux, de preţioase materii, galeele veneţiene transportă în Lagună sfinte moaşte, imagini sacre, naraţiuni, mentalităţi, idei sau doctrine, „materii prime“ ale unui imaginar colectiv nutrit permanent de acest du-te-vino al negustorului lagunar în Levant. În lumea romanităţii răsăritene, condiţia imaginii creştine este indisociabilă de credinţă. Din conflictele perioadei iconoclaste (726-843), Bizanţul – singura civilizaţie în care, cum notează André Grabar, s-a murit pentru imagini – iese purificat doctrinar, considerînd icoana din perspectiva kenozei, a Divinului înomenit. Teologii secolelor IX-XI legitimează imaginea ca reprezentare a umanităţii lui Hristos. Întruparea însăşi a Tatălui în Fiu reclamă întruparea divinului în imagine. Înainte de a fi „Biblie ilustrată“ pentru iletraţi, imaginea este, în creştinismul răsăritean, prezenţă a divinului şi reprezentare a „înnomenirii“ lui. Ea corespunde jumătăţii omeneşti a Fiului. Nu chip cioplit al idolului, eidolon, ci chip reprezentat, eikon. Prezenţa divinului din imagine se măsoară cu capacitatea sa taumaturgică. Imaginea apără şi vindecă de boli. Icoana originară e chip al Mariei pictat de Sf. Luca. Ea apare din şi rămîne în orbita Arhetipului din care descinde. Aceasta explică de ce Bizanţul lasă „îndreptare“ tipologice care cultivă memoria Arhetipurilor, Erminii, dar nici un singur tratat de estetică. Icoana este speculum mundi numai pentru că este speculum salvationis. Imaginea este profilactică şi curativă, o materie sfinţită de reprezentarea însăşi a divinului. Pentru credincios, ea este energetică pentru că este locuită de divin. O femeie se vindecă din mixtura în care dizolvă bucăţi de pictură a doctor