La scurtul interviu pe care mi l-a luat azi, 8 octombrie, Adela Greceanu, prin telefon, pentru emisiunea ei de la Radio România Cultural, prima întrebare a fost: „Cine este Herta Müller?“. Întrebarea a venit: ca un punct ochit, punct lovit. Ce să răspunzi? „Herta Müller este o femeie de 56 de ani care a luat Premiul Nobel...“. Am spus. Şi a reuşit să răscolească sentimentele românilor mai ceva ca moartea lui Dolănescu, am continuat în gînd. E normal – mă aflu deja în altă căsuţă a şotronului – dacă Herta e „prima scriitoare româncă laureată a celui mai mare premiu de pe mapamond“ – şi dacă ar fi numai Herta – , dar întreaga ROMÂNIE a obţinut Nobelul, datorită faptului că fătul de sex femeiesc, abia născut, a scos primul ţipăt într-un sat din Banat, „Niţchidorf“. Probabil că aşa încep toate marile ascensiuni..., dar să lăsăm gluma la o parte. Mă bucur cu adevărat că, pînă la urmă, ruleta s-a oprit la ea, pentru că după Elfriede Jelinek, tot femeie şi tot scriitoare de limbă germană, îmi cam luasem gîndul că Herta..., cu atît mai mult cu cît calculele contabililor de la înalta instituţie – aşa se zvonea prin culise – îl dădeau favorit pe Adonis, mare iubitor de eroi cubanezi, frumoşi şi revoluţionari, ca Fidel şi Che Guevara; cum să-mi fi închipuit că, în ultima clipă, clepsidra se va da peste cap şi nisipul se va precipita vertiginos spre o ţară aflată pe cealaltă emisferă, ajungînd la una dintre reprezentantele de vîrf, Herta Müller, ale cărei opţiuni estetice sînt, culmea, exact de cealaltă parte a eşichierului politic. Nu dintr-o scăpare am alăturat esteticul politicului, dar constat că în literatura lumii cele două noţiuni se confundă tot mai des şi, sinceră să fiu, mă tem că literatura, ocupîndu-se mai mereu cu pirateria de idei din sfera politologiei şi a sociologiei, ar putea, în ultimă instanţă, să se golească de adevăratul ei conţinut. M-am întrebat