Un Premiu Nobel pentru Literatură este acordat pe neaşteptate – dar nu neapărat sub semnul surprizei – scriitoarei germane Herta Müller. Motive de mîndrie şi orgoliu pentru oficialii germani, de la preşedintele (Bundesprezident) Horst Kohler pînă la cancelarul Angela Merkel. După zece ani – în 1999, Günter Grass era încoronat la Stockholm cu acest atît de dorit şi bombănit premiu –, din nou un scriitor de limba germană este în atenţia lumii întregi: Herta Müller cu al ei „Heimatland“ (ţară natală) România. Nu originară, cum brusc se fudulesc trompeţii culturii de la Bucureşti, nu de origine, cum tot titrează televiziunile, ci născută în România. Herta Müller s-a născut în România, într-o familie de şvabi. Scriitoarea a avut de înfruntat rigorile regimului comunist din România şi de suportat sucelile şi răsucelile, nu foarte vesele, ale propriei biografii. O să se tot amintească în aceste zile de povestea grupului de scriitori de limbă germană din Banat, de refuzul lor şi neangajarea la lumea plină de „succesuri“ a societăţii socialiste româneşti multilateral dezvoltate, de necazurile cu Securitatea română, de puşcăria, exilul sau moartea care au risipit destinele generaţiei ’80 de limbă germană. Au fost adunate vieţi şi frînte destine pe care istoria României le-a marcat. Salvarea a fost individuală. Herta Müller nu a uitat nimic şi a tot încercat să-şi recupereze propriul trecut, al ei şi al nostru, dintr-o dictatură comunistă ce astăzi capătă, din nefericire, aspecte de vodevil, aşa cum este percepută de o rescriere falsă a trecutului, aşa cum este ea prezentată doar printr-o succesiune de comicării absurde sau groteşti, aglutinate în forme fără contur precis. Cărţile Hertei Müller ne obligă să revedem trecutul din istoria recentă a României şi dintr-o perspectivă mai puţin veselă. Dramatismul epic este susţinut şi de o scriitură abruptă, fără prea multe