În această toamnă, un eveniment expoziţional aşteptat de multă vreme este găzduit de Muzeul Naţional de Artă Contemporană: expoziţia cu lucrările lui Horia Damian, artistul român mult mai cunoscut în lume decît în propria ţară. Fără a fi o retrospectivă, pentru prima dată lucrările lui Horia Damian sînt expuse la Bucureşti, într-o selecţie începînd cu perioada anilor şaizeci, pînă la lucrări realizate în ultimul an. O expoziţie care are toate datele pentru a reprezenta un mare eveniment artistic, dar căreia, din păcate, viziunea organizatorică nu-i împlineşte valoarea spirituală a operei. Horia Damian a plecat din ţară în anul 1946, la doar douăzeci şi patru de ani, cu o bursă la Paris, la recomandarea lui Jean Steriadi. Chiar dacă se afla la vîrsta începutului de drum, în cazul lui putem vorbi deja despre experienţă în domeniu. În 1940 expune la Salonul Oficial şi obţine Premiul I pentru desen, în 1942 expune în Pavilionul românesc din cadrul Bienalei de la Veneţia, iar în anul cînd pleca spre Paris, obţinea Premiul „Anastase Simu“. În sălile Palatului Brâncovenesc de la Mogoşoaia este deschisă, tot în această perioadă, o expoziţie cu lucrările lui Horia Damian, realizate pînă la plecarea lui în Franţa. Chiar dacă cele două evenimente nu au fost realizate pe baza unui plan coerent, într-o colaborare ce ar fi trebuit să depăşească orgoliile, pentru amatorul de artă este o şansă de a avea o perspectivă amplă asupra creaţiei lui Horia Damian, atît de puţin cunoscută la noi. Este o lecţie pe care cele două expoziţii o oferă şi din care putem trage cîteva concluzii asupra şanselor şi neşanselor de a putea atinge un statut major în cultura lumii, de a respira spiritual aerul rarefiat al înălţimilor. În aceste rînduri nu voi analiza în mod direct opera lui Horia Damian. Voi porni de la concluzia că el este unul dintre puţinii artişti români care au reuşit să treacă