+/- Ursul împăiat, tras pe roţi de tatăl Luigi în Boala familiei M, şi-a găsit o întreagă pleiadă de rude în spectacolul lui Radu Afrim, cu Herr Paul de Tankred Dorst, de la Piatra Neamţ. Aglomerarea de produse ale artei taxidermiei creează o reţea de metafore despre „moartea în viu“ şi viaţa de dincolo de aparenta mortificare, cu trimitere la protagonistul în recluziune într-o fabrică de săpun pe cale de prăbuşire. + Domnul Paul însuşi e marea reuşită a montării, în care lui Cezar Antal i se dă mînă liberă să-şi pună în scenă disponibilităţile de joc şi joacă, e un copil şi un moş manipulator, în acelaşi timp, cu aplecări artistice şi meschinării comportamentale. - Lucrul excesiv (un regizor care montează în ritm mult prea alert) creează cercuri vicioase, în care genul proxim riscă să devină mai important decît diferenţa specifică. Recuperarea bătrîneţii prin apelul la dimensiunea infantilă, construcţia unor personaje în vîrstă dotate cu vitalitatea imortalităţii, care demontează strategiile atent planificate şi rizibilele mize pragmatice ale tinerilor, sînt una dintre specialităţile lui Afrim. Iar actorii cu care a colaborat au făcut, în astfel de roluri, adevărate performanţe. Dar, odată lecţia spectatorului învăţată, unde mergem mai departe? De pildă, de ce la Radu Afrim normalitatea e aşa de plicticoasă, banală şi, inevitabil, hilară (vezi, aici, felul în care Helm/Matei Rotaru îşi inventează timidităţi şi stîngăcii pentru a se putea strecura printr-o adevărată grădină zoologică umană, y compris propria iubită şi partenerul/partenera de afaceri, fără a face excesiv figură discordantă)? - Mare amator de paranteze în propriile spectacole, regizorul divaghează şi aici de la firul central – „Skandenberg“-ul între veteranul Paul şi noul proprietar al locuinţei/fabrică de săpun, tînăr şi pus pe afaceri şi reparaţii, lucru în vederea căruia să-i mute pe Paul şi