Primul film al lui Bobby Păunescu este o reuşită; mai mult decît atît, este printre puţinele filme despre care tot vorbim, dar pe care nu reuşim să le vedem realizate: nici „masterpiece“ din categoria Poliţist, adjectiv, nici o căzătură din categoria… Nu, că nu vreau să le mai numesc. Este ceea ce numim un film onorabil. Nu e deloc puţin! La conferinţa de presă organizată după vizionarea de presă (jalnică, la meschina sală din subsolul Cinematografului Studio…), regizorul debutant spunea că ideea filmului i-a venit după cruzimile pe care conaţionalii noştri le-au înfăptuit în Italia, dumnealui fiind, la acea vreme, acolo, astfel că a fost martor direct al reacţiilor din peninsulă. Şi mai spunea că numele Francesca are o dublă semnificaţie: Sfînta Francesca este protectoarea imigranţilor, iar 22 decembrie este data la care aceasta a murit. Cum ar veni, o întîlnire cu destinul. Sau o primă întîlnire cu destinul de regizor. Ceea ce surprinde, pentru un prim rendez-vous aşa de pretenţios, este maturitatea scenariului, faptul că este bine strunit, fără momente moi sau cu patetisme în care subiectul ar fi putut să tragă întrega dezvoltare a poveştii. Care poveste este simplă, directă şi actuală: o învăţătoare, destul de comună, Francesca (Monica Bârlădeanu) vrea să plece în Italia, unde, cu banii obţinuţi muncind, ar deschide o grădiniţă pentru copiii imigranţilor români. Face toate aranjamentele necesare şi pleacă. Bobby Păunescu alege să fie martor neimplicat în întîmplările prin care trece Francesca pînă să se suie în autocarul spre Milano, nu vrea să ne ia de mînă şi să ne deschidă larg ochii spre momentele din care ar trebui să degajăm o morală obligatorie. Tot timpul camera păstrează o distanţă aseptică, aş spune, faţă de evenimente, de parcă ar vrea să nu fim, deloc, infestaţi/influenţaţi de vreun microb al emoţiei facile. Nu există nici un prim-plan, dialog