Liviu ANTONESEI (n. 1953) este cadru didactic la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei a Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi; membru al PEN Clubului Român şi al ASPRO; fondator şi preşedinte al revistei de cultură Timpul. A debutat în 1988, cu Semnele timpului (Junimea). Alte volume: Pharmakon (poezii, Cartea Românească, 1989), Căutarea căutării (poezii, Junimea, 1990), Vremea în schimbare (interviuri, 1995), Apariţia Eonei şi celelalte poeme de dragoste culese din Arborele Gnozei (Axa, 1999), Nautilus. Structuri, momente şi modele în cultura interbelică (Cronica, 1999), Despre dragoste. Anatomia unui sentiment (eseu, Ars Longa, 2000), Check Point Charlie. Şapte povestiri fără a mai socoti şi prefaţa (Editura T, 2003). La Editura Polirom a mai publicat: Jurnal din anii ciumei: 1987-1989. Încercări de sociologie spontană (Paideia, 1995), Fundamentele culturale ale educaţiei (1996), O prostie a lui Platon. Intelectualii şi politica (1997), Managementul universitar (în colaborare, 2000), O introducere în pedagogie (2002), Literatura, ce poveste (2004) şi Polis şi Paideia. Şapte studii despre educaţie, cultură, politici educative (2005). Domnule Liviu Antonesei, dvs. sînteţi unul dintre scriitorii prieteni şi cu teoria literară, şi cu critica literară, şi cu analiza social-politică. Cum se explică faptul că unii scriitorii nu au habar de teoria literaturii, iar alţii încearcă mereu să(-şi) explice despre ce este vorba în literatură? Nu ştiu exact, probabil este o chestiune ce ţine de structura fiecăruia. Cred că unor scriitori le este suficient să dea drumul talentului nativ, să-l pună la lucru, iar acesta se manifestă cum poate el mai bine, în vreme ce alţii vor mereu să afle ce se petrece – în textul lor, dar şi în ei înşişi, cu ei înşişi – atunci cînd scriu. Să nu ne lăsăm induşi în eroare, să nu ne imaginăm cumva că scriitorii din cea de-a doua cate