Mic tratat de paradoxe
Alain de Botton (ultimul val francez al prozei): "E reconfortant să-mi înec alienarea într-un mediu cu totul şi cu totul alienat. E ca şi cum l-ai citi pe Schopenhauer cînd eşti deprimat. Schopenhauer însuşi, întrebat de paznicul grădinii zoologice din Dresda cine este, întrebatul îi răspunde: "Bătrîne, dacă ai putea dumneata să-mi spui cine sînt, ţi-aş rămîne foarte recunoscător".
Oscar Wilde: "... în Londra nu exista ceaţă înainte de a fi pictată de Whistler" (Ei, ce spui Pavel?!)
Jung: "A fi normal e ţelul ideal al celor neîmpliniţi".
Din cînd în cînd, în faţa mozaicului triumfalist de pe fostul sediu al fostei ştăbăriţe Ghiţulică poate fi văzut un personaj cam trecut, căzut în extazul admiraţiei. E chiar autorul care-a şters-o imediat, după terminarea capodoperei, în Occidentul putred. Neputîndu-şi, iată, ostoi nostalgia după momentul de vîrf al creaţiei sale. De unde costisitoarea navetă.
Relatarea lui M.: Sun la uşa ei. îmi deschide. E goală. Cu mobilul la ureche. Stupoare: în locul sînilor ei micuţi, acum sîni enormi. Silicon. Se scuză, reintră în baie şi-o aud - iar stupoare - dialogînd într-o engleză de-o fluenţă pe care nu i-o bănuiam. Mă retrag în vîrfuri şi trag uşa după mine. Ei, ce spui?
Dialog perpetuu - despre sensul existenţei - între sibilicul parleur Andoni şi încifratul pictor Ambrozie. Andoni, de la andivă?, ciocolata de grădină? Ambrozie, de la hrana aromată a zeilor? urmuz total. O, tempora, o Moriţ!
Mozaic lejer
Mozaicul de la Ravena (550) înseamnă - din unghi strict pictural - un pas înapoi faţă de imagistica de la Herculane şi Pompei. Care, de altfel, l-a premers. Dacă schematismul ravenian avea să hrănească - două milenii - iconografia de cult creştin, în schimb, schemele compoziţionale p