Prin natura sa de opera deschisa, care inca se scrie, si cu ambitii totalizante, de roman-summa, "Intermezzo" (cea mai complexa productie beletristica a lui Marin Mincu) acopera o zona aproape nesemnificativ reprezentata in proza contemporana, fatalmente deficitara la nivelul proiectelor de acest gen.

Boala e veche si un exeget dezamagit al fenomenului romanesc ca Eugen Negrici, intr-o carte recenta, pune golurile din biblioteca tot pe seama complexelor noastre identitare de popor mic si versat in arta supravietuirii cu orice pret (iar fara cultura, s-a mai vazut, se poate trai bine-mersi).

Romanul lui Marin Mincu iese insa din seria interminabila a lucrarilor facute sub presiunea timpului repede trecator si a imprejurarilor vrajmase, de parca in litera textului scris autorul ar fi descoperit secretul unei creativitati inepuizabile, netulburate de indoiala. Numai asa, cu incredintarea ca timpul are nesfarsita rabdare, se explica perseverenta de a lucra fara pic de ragaz la propriul monument, gandit sa cuprinda romanul ca intr-o exerga.

Se stie apoi ca, in general, romanele criticilor rezuma o experienta de viata transpusa fictional aproape tale-quale, cu o minima inventie narativa, si aceea intristator de artificiala si previzibila, chiar atunci cand e vorba despre pure proiectii bovarice, imposibil de contabilizat biografic. Nu imaginatia ii lipseste criticului, de fapt, cat capacitatea de a o face credibila, mestesugul de a inventa evenimente, fara vreo preocupare anume pentru sens. Romane ca Adela, Bizu, Bietul Ioanide sunt, toate, "autobiografii ale posibilului", dupa inspirata definitie a lui Stendhal. Intermezzo nu face exceptie. Cat priveste precautiile autorului empiric, nimic nou sub Soare. Sa ne amintim ca Ibraileanu, constrans de nevoi financiare sa-si publice manuscrisul pastrat ani buni in sertar, cerea insistent editorului sa