În cei douăzeci de ani proorociţi de Brucan, societatea românească a exersat partitura democraţiei, parcurgând aproape toate etapele prevăzute în Constituţie. Spun „aproape toate”, pentru că una singură a rămas netestată: alegerile anticipate!

Am plecat, în 1990, la primele alegeri libere, cu majorităţi asemănătoare celor din comunism şi primul partid care a guvernat a făcut-o fără nicio teamă la vremea aceea, a cere demisia premierului sau a încerca o moţiune de cenzură semăna cu fluieratul în biserică. 2006 a adus prima alternativă la putere, PSDR-ul lăsând locul unei Coaliţii – o altă noutate. În timpul acesteia s-au schimbat trei guverne, dar Puterea a rămas... la putere, având de partea ei şi Preşedinţia, şi Legislativul. Tot în 1996 a avut loc şi primul transfer civilizat de putere şi de prerogative, la Cotroceni înregistrându-se ceremonia de predare într-o atmosferă civilizată. „Schimbarea schimbării” din 2000 a permis câştigătorilor să exerseze ultima guvernare corelată pe toate planurile.

Odată cu victoria lui Traian Băsescu, în 2004, au început să se deruleze, în valuri, tot felul de formule originale. A fost prima „coabitare”, între un preşedinte de o culoare şi un Executiv de alta (chiar dacă plecaseră la drum împreună). A avut loc şi prima suspendare constituţională a unui preşedinte, urmată de un referendum care l-a repus la locul său. Lucrurile au debutat însă cu prima forţare a textului Constituţiei, care de atunci înainte a fost interpretat aşa cum le convenea celor care-l lecturau. Dacă până în 2004 propunerea preşedintelui nu ridica niciodată probleme, părând că articolele din Constituţie referitoare la acest aspect sunt suficient de clare, de atunci înainte s-a lăsat o ceaţă deasă care nu s-a ridicat nici astăzi, după prima moţiune de cenzură care are ca rezultat demiterea unui guvern. Emil Boc rămâne în istorie ca primul