Care erau şansele? Acum şase ani, pe data de 13 noiembrie, Emil Boc, pe vremea aia simplu deputat PD, a intrat în istoria penibilului după faza monumentală când a căzut, în direct, de la etajul platoului de filmare al emisiunii lui Andrei Gheorghe. Boc a scăpat atunci doar cu câteva julituri pe spate şi cu ipostaza de „ciuca miştourilor" pentru tot restul vieţii.

Şase ani mai târziu, abia când lumea începuse să schimbe percepţia figurii chinuite a lui Boc „căzut din avion" pe podeaua studioului Antenei 1 cu figura premierului României, ghinionul s-a abătut din nou asupra sa, tot pe data de 13, când avea să ia o nouă „trântă", de data aceasta, la nivel metaforic, însă una care îi va lăsa ceva semne. Marţi, 13 octombrie 2009, Guvernul condus de Boc a căzut, intrând în istoria României post-comuniste ca primul cabinet demis prin moţiune de cenzură. Dacă prima oară, trânta de pomină a fost cauzată de o conspiraţie a destinului, a doua oară, Boc a fost îmbrâncit de pe scaunul guvernării de „colegii" din parlament. Cel mai urât coşmar al lui Boc - moţiunea de cenzură cu care a fost ameninţat de opoziţie - PNL şi UDMR, cu suportul PSD - s-a transformat în realitate, o dată cu cele 258 de voturi pentru demiterea Guvernului, complimentat de preşedintele PNL, Crin Antonescu, ca „cel mai penibil Guvern din istoria României". Eşecul suferit de ex-premier a fost pus, în mare parte, pe seama revelaţiei sale - Legea pensiilor, picătura care a umplut paharul. Controversata şi îndelung dezbătuta lege a fost privită cu circumspecţie încă de la început, atât din unghiul de vedere al parlamentarilor, cât şi din cel al opiniei publice, fiind considerată o diversiune politică de-a lui Boc, care a fost blamat că o foloseşte ca o unealtă de manipulare pentru a căpăta încrederea maselor şi a monopoliza voturile electoratului. Boc a ştiut de la început ce-l aşteaptă, însă nu a mai