Naţionala României şi-a păstrat cu încăpăţânare cadenţa pe întreaga desfăşurare a preliminariilor CM. A avut un parcurs constant. Penibil, dar constant. Ne-om fi acoperit noi de jenă şi amar, însă nu am mai fost perpeliţi de emoţiile calificării pe muchie de cuţit. Iar constanţa are şi ea meritul de a sprijini calificative fără echivoc. Sunt echipe care şi-au adjudecat prin parcursul constant un certificat de valoare. Noi, dimpotrivă, ne-am consolidat prin constanţă poziţia pe meterezele neputinţei. Aş fi vorbit, cu şi mai multă sinceritate, despre meterezele prostiei. Dar mi-a fost teamă să nu priceapă ce vreau să spun şi cei care se fac direct vinovaţi de poziţia noastră în clasamentul grupei. Şi în gloabe nu mai are rost să dai cu biciul. Fiindcă mai degrabă le omori decât să le faci să tragă.
Victoria din meciul cu Feroe, de la Piatra-Neamţ, a fost una seacă. Golită de orice virtuţi. Am pedepsit nişte săraci ai fotbalului. Nişte trişti. Dar parcă şi mai tristă mi s-a părut reacţia tribunelor de la Piatra-Neamţ. Reacţia acelei mulţimi obligate la un festivism demn de trecute zile ale recoltei. Bucuria moldovenilor prezenţi la meciul cu Feroe, comparată cu cea manifestată de sârbi după meciul cu România, genera un sentiment de milă. Era o bucurie ieftină, o bucurie în care evadează mincinos doar amărăştenii părăsiţi de soartă.
Oamenii împroprietăriţi cu responsabilităţi în ale fotbalului, spre deosebire de trăitorii în mulţime, nu cad pradă nici sentimentelor şi nici disperării. Înţepeniţi în nesimţirea lor, greucenii sistemului mizează pe o bănuită clarviziune şi dau verdicte. Dumitru Dragomir, de pildă, a dat-o în pricepere cu una grea de tot. A zis "Corleone" că naţionala nu are indentitate fără Mutu şi fără Chivu. Şi zău că are dreptate. Cu Mutu naţionala are, într-adevăr, o anumită identitate. De artist. Noaptea vesel, ziua trist. Cu Mutu
