Nu avem lideri care să lege România la locomotiva viitorului. De obicei, „Scînteia“ care ne anunţa că porumbul a fost strâns de pe ogoarele ţării şi că producţia a fost depăşită ne prindea cu ştiuleţii în mână, la muncile agricole. (Mi-e silă să verific dacă se raportau 12.000 de tone de porumb la hectar, chiar şi cu riscul de a bate câmpii.) Tovarăşul secretar general al partidului era informat de săptămâni bune că recolta ţării se află în hambare, dar noi încă mai mişunam până-n noiembrie pe câmpurile îngheţate, cocoşaţi de coşurile cu porumbi, pe care-i aruncam în remorci. (La porumb era mai bine, mai nasol era la sfeclă.) Aşa a învăţat generaţia mea să trăiască într-o Românie care înainta spre comunism. Înainta spre dezastru. Una se scria în „Scînteia“, alta trăiam pe ogoare şi la cozile de la alimentară.

Viaţa noastră paralelă nu s-a sfârşit după decembrie ’89. Partidul Comunist s-a spart în partide mai mici, iar nomenclaturiştii şi securiştii s-au apucat să facă un soi de capitalism. Unul paralel, fără nicio legătură cu cel pe care ni-l imaginam că există în SUA sau în Germania. Un capitalism fără respect faţă de legi sau faţă de justiţie. Licitaţiile şi le-a adjudecat cine trebuie, privatizarea s-a făcut în funcţie de valoarea comisioanelor, alternanţa la putere a avut loc la mica înţelegere, „acum este rândul nostru“, iar coaliţiile s-au făcut şi s-au desfăcut urmărind acelaşi obiectiv: accesul la resurse. (Ce elegant este cuvântul ăsta, resurse!) Libertatea de exprimare, mult clamată la începutul anilor ’90, a ajuns să fie confiscată, controlată şi drenată. Ca să-ţi deschizi un butic trebuie să ai aprobare de la partid. 

Ţara a fost jefuită democratic, după regulile unei economii de piaţă inventate la repezeală. România a ajuns o ţară în ruină (drumuri găurite, poduri şubrede, terenuri agricole abandonate, păduri tăiate). Ruina Un