Certitudinile macină conştiinţa românească de astăzi, nu îndoielile. Îndoieli nu mai are nimeni şi de multă vreme. Întreg poporul român "ştie". Cu excepţia, poate, a unui grup restrâns de persoane aflate undeva "sus", în zonele inaccesibile nu numai muritorilor de rând, ci devenite inacceptabile şi muritorilor aşa-zicând "de elită", instalaţi în diverse funcţii cândva înalte, acum tot mai golite de conţinut şi a căror importanţă reală a dispărut aproape în întregime.
Acolo, "sus", nu este însă loc nici pentru certitudini şi nici pentru îndoieli: este locul de unde gândirea a fost alungată, este locul unde nu se gândeşte nimic. Un pustiu, dar un pustiu care generează pustiul şi pustiirea. Iar poporul ştie atât de bine, încât certitudinile îl paralizează. Nu este nici orbit, nici înşelat, nici resemnat: este mai curând autointoxicat de certitudini. Nu din frică izvorăşte reţinerea, ci mai degrabă din dezgust.
Frica, la urma-urmelor, poate fi învinsă; s-a văzut şi în Valea Jiului, s-a văzut şi la Braşov, s-a văzut în atâtea locuri, unele ştiute, altele neştiute, "încă" neştiute, unde revolta n-a mai fost surdă, ci s-a manifestat făţiş; frica e un factor de stimulare a împotrivirii şi un liant.
Dezgustul, în schimb, dezarmează. Inhibă, sufocă, taie orice avânt. Nu poţi lupta cu ceea ce produce dezgust. Cedezi, te retragi, eşti mereu în defensivă, tot mai vulnerabil în faţa triumfătoarei revărsări de trivialitate. Frica de atâtea ori invocată pentru explicarea aşa-zisei "pasivităţi româneşti" este de fapt un dezgust camuflat. Un dezgust de proporţii uriaşe, un dezgust la scară naţională.
De aici provine atât de apăsătorul sentiment al zădărniciei, generalizat în România de azi. Dezgustul a devenit starea cotidiană de existenţă pretutindeni, în toate straturile sociale, de la cele de jos, hăituite de lipsuri
