N-am prins vremurile în care echipele masculine de volei Rapid şi Dinamo disputau trei ani la rând finala Cupa Campionilor. Şi nici pe cele în care handbaliştii câştigau patru titluri mondiale în şapte. Am aflat însă de la artizanii acelor succese, ca şi al altora de la mijlocul secolului trecut, pe care nu le-am mai amintit aici, că principalul secret al reuşitei lor a fost seriozitatea.
Să nu înţeleagă cineva că sportivii de atunci nu ştiau ce este aceea distracţia. Din contră, toţi erau oameni de viaţă. Ştiau să se bucure, să zâmbească, că petreacă. Aveau însă puterea să separe distracţia de muncă, să nu le amestece niciodată în sensul rău al cuvântului - este ideal să faci sport de performanţă şi să nu-l resimţi precum o povară.
Dincolo de toate acestea însă, campionii de altădată din sportul românesc au încercat de fiecare dată să-şi repete sau să-şi depăşească reuşitele, ca o confirmare a valorii lor. Ei nu s-au mulţumit cu puţin, iar după primul titlu european sau mondial dobândit nu au zăbovit prea mult în faţa oglinzii, într-un exerciţiu de autoadmiraţie.
Paradoxal, în contextul în care sportul s-a profesionalizat, excesiv aş spune, în care concurenţa este tot mai acerbă, astăzi constatăm deseori că sportivii noştri se limitează în a rosti formula „Oglindă, oglinjoară, cine este cel mai tare campion din ţară?” Pentru ca, de cele mai multe ori, răspunsul s nu fie şi cel aşteptat.
Speriaţi de gândul că pot câştiga
Observăm tot mai des aşadar, îndeosebi în sporturile de echipă, cum o victorie frumoasă este urmată de eşecuri în serie, multe dintre ele în faţa unor adversari care numai pe hîrtie se dovedesc a fi şi mai slabi. Şi că în loc să confirme, mulţi sportivi se pierd mai apoi în anonimat, striviţi de o faimă prost gestionată.
Dublu campion mondial la handbal, Cristian Ga