Există o singură soluţie de supravieţuire, o singură posiblitate de adaptare: integrarea în marea mascaradă. Pentru că devalorizarea, golirea de sens şi de substanţă operate la scara întregii vieţi sociale româneşti la acest rezultat au dus: la instituirea bâlciului ca unică şi atotcuprinzătoare realitate. Ca o realitate permanentă, de zi cu zi, insinuantă şi infiltrată până în cele mai intime zone ale existenţei. Bâlciul, această suspendare temporară a registrului normal de viaţă, prilej şi pretext de exorcizare a pornirilor elementare zăgăzuite în adâncurile fiinţei, era îngăduit la date anume şi nu ţinea mai mult de câteva zile. La Moşi, de Rusalii, de Sfântul Ilie, la Sântămaria mare sau la cea mică, mai erau şi carnavalurile de iarnă - şi apoi se revenea la normal. Acum însă, bâlciul este continuu. Şi nu e vesel, ci crispat, sumbru, ameninţător; un bâlci dirijat de toroipan.
"Bâlciul" şi "toroipanul" sunt realităţi care pot rezuma simbolic viaţa românească de astăzi, şi prin ele se exprimă cele două funcţii active ale sistemului. Singurele eficiente. Emanaţie a prostiei abisale de a cărei viziune Caragiale a fost fascinat, bâlciul continuu, bâlciul fără sfârşit, dar tot mai epuizant, tot mai greu de suportat, este întreţinut cu toroipanul autohton specializat în străinătate, la şcoală - sau la academia - de înalte studii staliniste. "Jos cu veselia/ trăiască numai hărnicia" - aceste versuri inepte, pe care copiii dintr-o şcoală bucureşteană au fost nevoiţi să le înveţe şi să le cânte, exprimă esenţa sinistră, esenţa macabră a bâlciului susţinut de toroipan. "Jos cu veselia": de acum gata, s-a sfârşit, vom plânge, poate, dacă vom mai avea lacrimi, dacă nu ne vor fi pierit şi ele de groază. De groază şi de repulsie.
Literaturii, şi ei îi revine un rol în monstruoasa mascaradă. Nu a fost uitată. I se dă toată atenţia.
@N
