Una dintre trăsăturile inventivităţii gastronomice româneşti este, fără discuţie, diminutivarea a peste jumătate din meniuri.
Aşa a fost înainte de 1989, la fel a rămas după. De pe listele de bucate nu lipsesc sărmăluţele, fasolica, mămăliguţa, castraveciorii, ciorbiţa de văcuţă, mititeii, ciocănelele de pui etc.
Departamentul de lichide e conceput identic: cafeluţă, ţuiculiţă, vinişor şi tot aşa. Uneori, constaţi surprins că un cuvânt diminutivat descrie un produs care iese din farfurie. Ţi se promite o plăcinţică şi te trezeşti cu o cazma din cocă pe care aproape că te temi s-o abordezi.
Abundenţa diminutivelor are explicaţiile ei. Acest tip de limbaj vrea să te facă să te simţi în local ca (la mama) acasă. Scopul lui e să creeze afecţiune între gazdă şi musafir, inducându-i acestuia din urmă ideea unei ospitalităţi fără cusur, a unei reconfortante convivialităţi. Un om care îţi aduce o supă prestează un serviciu. Un om care îţi pune pe masă o supică te invită la prietenie.
După 1990, localurile s-au orientat spre abordarea cosmopolită. Semnalul a fost transformarea mâncărurilor la minut în fast food, urmată iute de o confuzie nelămurită până azi. „Fast food” a ajuns să nu mai desemneze un tip de mâncare, ci un tip de local.
„Am intrat într-un fast food” e doar una dintre stângăciile comice pe care le auzi la tot pasul. În realitate, această formulare înseamnă că ai pătruns cu toată fiinţa într-un hamburger, că te-ai cazat în miezul moale al unei chifle, că te-ai oprit într-o chiftea.
Şi dacă tot ne deschidem spre piaţa occidentală, de ce n-am folosi limba engleză mai departe? E adevărat, n-o ştim foarte bine, dar măcar să atragem atenţia tot ne-om pricepe. Pe creasta aceluiaşi val de anglo-entuziasm s-a ridicat şi puiul indigen, avansat la gradul de „chicken” şi plasat în titulatura an
