Moto: "Trece lebedele-n zare,Io mă uit, ele dispare"
Ce este bunul-simţ?! Iată întrebarea! Sau altfel spus: "Ce este... bunul-simţ?... Iată întrebarea..."
Bunul-simţ este o chestiune care ţine de... bunul-simţ. Este un "ceva" dezirabil în orice clipă a existenţei unui om, mai mult o stare de spirit, un fel de trecere dincolo de limitele existenţei tale feroce, care trebuie să lupte cu mizeria vieţii pentru a se putea manifesta, of!, bunul-simţ este ceva aşa... nu ştiu cum să spun, în fine, ca un reflex al metafizicii în gesturile cotidiene.
Bunul-simţ nu are legătură cu nimic din ceea ce ai putea dobândi prin mijloace concrete. De exemplu, nu are legătură cu democraţia. Adică, dacă faci parte dintr-o gaşcă agresivă, care domină prin numărul de membri şi prin modul de manifestare, nu participi la înjosirea unor blegi care nu au replică în faţa ironiilor, argumentelor şi demonstraţiei de forţă a prietenilor tăi. Dimpotrivă, iei apărarea nefericiţilor sau măcar încerci să temperezi elanul distructiv al celor cărora le aparţii de fapt. Şi invers. Dacă eşti prost-îngămădit-într-o-discuţie, şi vezi că toţi ceilalţi zâmbesc în mod condescendent atunci când tu faci spume la gură debitând inepţii, atunci bunul-simţ te obligă să-ţi ceri scuze şi să te retragi sau să inventezi un motiv plauzibil, decent, elegant, pentru a părăsi incinta unei atare dezbateri.
Bunul-simţ nu are legătură nici cu educaţia primită acasă. Nici vorbă despre aşa ceva. Părinţii pot să-şi stoarcă până la ultima picătură energiile în a desena pe faţa ta trăsăturile bunului-simţ, în a-ţi agăţa de gesturi greutăţile acestuia, în a-ţi modela limba pe matriţa unui anumit gen de exprimare. Dacă tu eşti ghiolban şi nu faci diferenţa între a cere o bere şi a cere pe cineva în căsătorie, dacă nu sesizezi nuanţa esenţială care desparte cârciuma de Biserică, asta e! "De unde
