DE DUMINICĂ, plouă trist şi apăsător. Ploaia asta nu are nimic vioi, tonic, proaspăt. Mi se pare că acompaniază plecarea unui om de teatru, unui artist dedicat profund acestei arte. Pe care, cred, a pus-o chiar înaintea vieţii lui. Mi se pare că ploaia asta este cortegiul durerii. Că ea poate să exprime ceea ce nu mereu reuşeşte cuvîntul. Tristeţea acestei enorme pierderi are ceva solemn. Poate şi pentru că aerul lui Ion Cojar avea ceva impunător. Nu am fost prieteni. A fost, însă, o legătură născută din devotamentul faţă de teatru şi, poate mai presus de orice, faţă de actor. Ion Cojar a iubit nespus actorul. Cred că şi asta l-a decis să devină profesor. Vocaţia lui de pedagog fin cred că a venit din sentimentele puternice de preţuire faţă de arta actorului. A modela personalităţi diferite, în formare, a găsi limbajul care să te conducă spre intimitatea fiecăruia, spre ceea ce este individual, unic şi irepetabil este complicat şi, oricum, nu la îndemîna oricui. De zeci de ani, profesorul Cojar urmăreşte şi conduce destine. Lucrează, mai întîi, în şcoală. Acolo, atent la fiecare valenţă a studentului, la har, la date mai mult sau mai puţin evidente, încearcă să-l elibereze de clişee. De pre-judecăţi legate de ideea de actorie şi de teatru. De ceea ce au învăţat după ureche sau la pregătirea pentru admitere. Operaţiunea de curăţare durează cam tot anul întîi. Numai pe un teren neted cît de cît se poate însămînţa adevărul. Pe noţiunea de adevăr se bazează şi se structurează metoda sa de lucru. Atît ca profesor, cît şi ca regizor. Mulţi dintre foştii săi studenţi s-au întîlnit cu el ca actori profesionişti. M-a fascinat această relaţie. Lev Dodin este, de asemenea, şi profesor, şi regizor. Studenţii cresc în atmosfera magiei teatrului. Ii descifrează corect codul, regulile. Apoi, Profesorul devine şi Maestru. Se cunosc, apropierea îi ajută, deopotrivă, să nu pornea