Sunt locuri în care istoria se opreşte. Parcă noi ne-am dori să fim unul dintre ele. Se aud tot mai multe voci care susţin că lumea se apropie de sfârşitul crizei. În acelaşi timp, dezbaterea despre subreglementare sau suprareglementare ca şi cauză a dezastrului prin care am trecut, dar şi întrebările din ce în ce mai urgente despre soluţii devin tot mai înteţite. În ziarele financiare de ieri era citată o luare de poziţie a guvernatorului Băncii Angliei, Mervyn King, care spunea: „Niciodată în lumea financiară atâţia bani nu au fost datoraţi atâtor oameni aşa de puţini“. Se referea la aplicarea principiului „prea mare pentru a cădea“, aplicat de guverne pentru salvarea băncilor. Pune la îndoială folosirea banilor contribuabililor pentru salvarea sistemului financiar. Peste 2,4 mii de miliarde de dolari înseamnă pierderile declarate ale băncilor din Statele Unite, Anglia şi Zona Euro. A fost înţeleaptă soluţia aleasă sau băncile ar fi trebuit să fie lăsate să cadă? E o întrebare pe care unii o consideră absurdă. Alţii cred că gigantismul instituţiilor financiare trebuie eliminat, funcţiunile lor, separate. Nu reglementarea mai strictă va preveni crizele viitoare, şi nici reglementările legate de dimensiunea capitalului, ci competiţia între instituţii de dimensiuni mai rezonabile.  Trebuie admisă forţa curativă a falimentului. Riscăm altfel ca, indiferent de reglementări, balanţa dintre frică şi lăcomie să fie mereu dezechilibrată în favoarea celei din urmă. Criza a dovedit că o instituţie, cu cât este mai mare, cu atât este mai incapabilă de managementul riscului.

Toate aceste discuţii nu sunt teoretice. Ele influenţează soarta milioanelor de oameni care vor plăti pierderile actuale. Vor exista ţări care, datorită politicilor lor financiar-economice, vor progresa şi altele care vor regresa. Vorbind despre sistemul nostru bancar, eu cred că el nu este să