Odată cu debutul „cincinalului Băsecu”, între puterile statului a coborât o „cortină de fier” care a transformat România într-un teatru de război rece – între ambiţiile autoritariste ale preşedintelui, de o parte, şi orgoliul parlamentarilor şi al partidelor, de cealaltă. Funcţia constituţională de mediator al şefilor statului s-a pierdut în ceaţă şi scandalurile s-au ţinut lanţ într-o Românie ce pare tot mai de neguvernat şi în care nimeni nu renunţă la poziţiile sale.

„Războiul rece” a început odată cu refuzul lui Tăriceanu de a demisiona pentru a se face alegerile anticipate dorite de preşedinte. Breşa din alianţa pe care aceasta o adusese la guvernare conform manierei proprii de lectură a Constituţiei s-a adâncit, adăugând în dispută forţe care până atunci se rezumaseră la rolul de simple spectatoare. Trei ani şi ceva a rezistat la guvernare cel mai fragil Executiv (ca suport parlamentar) în faţa atacurilor succesive venite dinspre Cotroceni. Este meritul lui Traian Băsescu de a fi realizat o majoritate parlamentară ce-i lipsise la guvernare (de unde şi apelul la „soluţia imorală”) şi care n-a ezitat, când a avut prilejul, să-l suspende. Dealtfel, preşedintele-jucător a reuşit două performanţe – democratice – care nu fuseseră încă înscrise în jurnalul de bord al României: prima suspendare a unui preşedinte, şi primul guvern trântit printr-o moţiune de cenzură. Ca şi în precedenta guvernare, Băsescu a creat şi acum o majoritate în Opoziţie, care îi blochează orice mişcare. Cu toate acestea nu renunţă. Cum nu renunţă nici adversarii săi. „Cursa înarmărilor” se înteţeşte, fiecare parte adăugându-şi, în arsenalul strategic noi „arme” de distrugere în masă. A refuzat Parlamentul organizarea Referendumului? Nu-i nimic, preşedintele îl va face! Nu votează Parlamentul Guvernul Croitoru? Nu-i nimic, preşedintele va însărcina un alt personaj să facă guvernul.