Însemnările care urmează nu mi-au fost sugerate de serialul TV, de care am auzit, dar din care n-am văzut niciun episod, ci de primul „episod” din „serialul” Întoarcere în secolul XXI al Ioanei Pârvulescu, o carte care se citeşte pe nerăsuflate. Observaţia care mi-a atras atenţia este aceea că viaţa la bloc a reprezentat pentru autoare o noutate. A crescut într-o casă pe pământ, cum se zice acum, iar în cărţile pe care le-a citit a întâlnit tot felul de case, de la magherniţe la palate, dar niciun apartament de bloc. De unde se vede că Ioana Pârvulescu nu citeşe proză optzecistă.
Şi eu m-am născut şi am crescut într-o casă cu grădină şi curte şi n-am prea întâlnit în cărţi apartamente de bloc. Am ajuns însă să stau la bloc ceva mai devreme decât Ioana şi sunt decenii bune de când nu mai am pe nimeni în familie care să posede o casă adevărată. Şi la Paris tot la bloc stau. Doar că blocurile de aici nu seamănă cu cele de la Bucureşti. Nici pe dinafară, nici pe dinăuntru. În legătură cu ce vreau să vă povestesc, interiorul contează mai mult decât exteriorul. Nu mă refer la confort, ci la mentalitatea locuitorilor la bloc. Poate că era bine să vă spun de la început că nu despre bloc ca atare vreau să scriu, ci despre locuitorii lui.
Mi s-au întâmplat o groază de lucruri de când stau la bloc. Două îndeosebi le ţin minte. Într-un rând, am rămas fără apă caldă. Mulţi locatari nu plătiseră întreţinerea. Cine n-a păţit chestia asta să nu citească mai departe. Când m-am mutat, am văruit apartamentul şi am vrut să văruiesc pe banii mei şi holul scării, dar am fost împiedicat de administrator, care mi-a atras atenţia că voi intra în conflict cu vecinii de palier.
Apartamentele fiind proprietatea celor care le locuiau, părţile aşa-zis comune aparţineau tuturor, adică nimănui. Chiar dacă n-aveau bani să plătească întreţinerea sau pur şi
