Casa clanului Codreanu din Paşcani, o hudubaie cu odăi şi săliţe puse alandala una peste alta, mirosind a funingine şi a mucegai, adăposteşte optzeci de suflete. Cum-necum, într-un fel greu de înţeles, oamenii aceştia trăiesc. Ca într-o Românie la scară mică, doar o dată la patru ani cineva se interesează de ei, la alegeri. Fiindcă în stupul murdar din Strada Fântânele 49 se găsesc totuşi peste treizeci de voturi la un loc.

Cei optzeci de membri ai familiei Codreanu, din Paşcani, locuiesc toţi la numarul 49 de pe Strada Fântânele. Drumul până la cuibul acestei ciudate comunităţi urbane mi-l arată o trâmbă de fum ce se înalţă din curte. Mereu iese fum de la Casa Poporului. Aşa îi spun păşcănenii. O căsoaie cu un cat, plină până în tavan cu locatari de toate vârstele, şi încă una mai mică alături, într-o curte strâmtă, plină de gunoaie, de câini şi de copii care ţipă întruna şi se fugăresc fără astâmpăr ca să-şi tragă unii altora în cap cu nişte pocnitori de hârtie.

Primul lucru pe care vrei să-l faci când intri în casa Codrenilor e să te sprijini de ceva, ameţit de praf şi de mirosul de slin, de transpiraţie de om impregnată în pereţii lipiţi cu balegă de cal, dar în jur nu vezi nimic ce ar putea să semene a mobilă, doar o sobă, un morman de cartofi într-un colţ şi un vraf de bulendre în loc de pat, direct pe podeaua de pământ. În odaia cu un ochi de geam pâclos se desluşesc siluete de oameni lipite de pereţii goi. Sunt treizprezece.

În capul şirului de umbre e Viorica Codreanu, o femeie de 40 de ani, apoi concubinul, cei şapte copii ai lor, ginerele, nora şi doi prichindei de nepoţi îngropaţi până la gât în găurile din podea. Încerc, în gând, să-i aranjez pe toţi la dormit în camera aceea strâmtă şi mi se pare imposibil să încapă altfel decât unii peste alţii. Viorica îmi confirmă că ei chiar aşa dorm, claie peste grămadă, pe nişte ţo