Când aveam noua ani, am scris o compunere pe care am lasat-o la scoala sau am pus-o undeva, în pod. Daca cineva mi-ar spune azi s-o scriu din nou, compunerea ar arata asa:
"Exista un om pe lumea aceasta a carui prezenta ma face sa ma simt ocrotita, un om care se afla întotdeauna acolo, lânga tine.
Am acasa o fotografie cu mine copil, asezata pe o masina veche de tuns iarba. Sedeam pe masina cu care omul acesta taia iarba si ma simteam în siguranta.
În fiecare seara, înainte de a adormi, el venea sa spuna, cu surorile mele si cu mine, "Tatal Nostru". Când aveam patru ani, el mi-a dat textul rugaciunii copiat la masina lui de scris. Aceasta este o pagina pe care nu am pierdut-o niciodata.
La cei sapte ani ai mei, când venea sa ma ia de la scoala, stateam pe scaunul din fata al masinii Volkswagen broscuta si eram foarte mândra ca am dreptul la acel loc. Ma uitam pe furis la el cum conducea si ma gândeam ce frumos si fermecator era, cu ochelarii de soare si cu profilul lui perfect. Eram foarte mândra. La semafor ma uitam pe fereastra la oamenii din alte masini sa vad daca îl remarcau si eram sigura ca nici ei nu vazusera un barbat atât de frumos.
Am zburat la vârsta de zece ani într-un avion pe care el îl pilota si a fost destul de ciudat sa fiu acolo, în aer, înconjurata de nori si de zgomotul motoarelor; ma uitam în jos, spre pamânt, si puteam sa vad masinile si copacii, lacul, câmpurile si soselele. El nu spunea nimic, dar la un moment dat am vazut la distanta un alt avion. Deodata, el a spus: "Daca as începe acum aterizarea, din cauza liniei de zbor ne-am ciocni cu celalalt avion. Asta îmi spun instrumentele mele de zbor". M-a privit amuzat, sa vada ce spun eu. Am tacut si m-am gândit ca omul acesta e destul de puternic sa rezolve orice problema.
Când ma întorceam de la scoala, la casa veche din Versoix, el citea mereu "Heral
