Dintr-un foc, pe ultimii metri ai mandatului actual, Traian Băsescu a îmbogăţit palmaresul armatei române cu nu mai puţin de 55 de generali. Cred că dacă-i luăm la numărat pe militarii pe ai căror umeri atârnă, din greu, stele, vom ajunge la un rezultat care ne califică drept una dintre cele mai gradate armate din lume. Şi una cu cei mai mulţi comandanţi pe cap de ostaş.
Mişcarea nu e nici nouă, nici neobişnuită. În mod tradiţional, la finele mandatului, preşedinţii noştri ne-au obişnuit cu această veritabilă ploaie de stele. Nu mă îndoiesc de faptul că unii dintre cei avansaţi au merite reale, sau că există anumite mecanisme ale vieţii de militar care se cuantifică în aceste avansări. Oricum, de când am intrat în NATO, rândurile gradelor superioare s-au mai subţiat. O armată care s-a „concentrat” la doar vreo 100.000 de cadre nu mai poate avea, în mod logic, acelaşi număr de ofiţeri superiori pe care-i avea când erau un milion.
Ce este ciudat în acest ultim val de avansări (a unor militari aflaţi deja sau trecuţi în rezervă) este profilul profesional al câtorva dintre ei. Unul este Gabriel Oprea, care a atins, mulţumită preşedintelui Băsescu, cel mai înalt grad din armata română: general cu 4 stele! Ca şi Talpeş sau ca alţi militari de profesie. Or la ce se rezumă militaria lui Oprea? La câţiva ani de intendenţă! Probabil că nici poziţia de drepţi corectă nu ştie să o mai ia (s-a văzut din episodul numirii sale ca ministru de Interne, când a considerat că poate să le dea cu flit şefilor de partid). Ce merite deosebite recompensează această avansare? Ce performanţe, dacă nu militare, civile măcar?
La fel şi Puiu Iordănescu. Fotbalist de mare talent, antrenor de succes, acesta-şi datorează tresele întâmplării de a fi jucat pentru „Steaua”. Dacă juca la Minerul Lupeni, avea cărbuni în buzunare. Aşa, e ditmai generalul de brigadă.
