Stadionul Steaua devine de la un meci la altul tot mai pustiu. Echipa cu cei mai mulţi suporteri traversează o perioadă de carantină severă cauzată de neghiobia conducătorilor săi. Dinamo, echipă de tradiţională camaraderie a Stelei, forţează şi ea situaţii paradoxale. Clubul care a realizat de-a lungul timpului cele mai teribile performanţe în vămuirea arbitrajelor obediente se plânge acum că a fost retrogradat în persecuţie. Steaua fără suporteri şi Dinamo fără arbitri în subordine ar putea reprezenta argumente solide în susţinerea unei singure idei. S-a întors fotbalul cu fundu-n sus. Dar concluzia ar fi falsă. Ceea ce pare a fi fundul unor lucruri întoarse pe dos nu reprezintă decât adevărata faţă a unui fotbal gândit şi croit după chipul şi asemănarea conducătorilor celor două cluburi.

Unicul şi inconfundabilul Gigi Becali a asuprit Steaua prin exerciţii dictatoriale de toată jena. Patronul Stelei a ţintit tot timpul, paranoic, la statutul iubitului conducător. Diagnosticul şi-a spus însă cuvântul. Orgoliosul personaj nu a acceptat să se orienteze decât după propria-i busolă. Busolă care, defectă fiind, i-a tulburat punctele cardinale. Astfel a ajuns Gigi să confunde sensurile acţiunilor sale. Chiar şi atunci când a fost motorizat de cele mai bune intenţii (fiindcă Becali nu este un om rău în fondul său), a greşit direcţia şi a rătăcit capiu tot pe traseele gafelor impardonabile. De aici n-a mai fost decât un pas până când suporterii Stelei au început să-l conteste. Este drept că mulţi dintre ei au sărit calul. Dar Gigi nu a distins între nemulţumirea justificată (care suporta dialogul civilizat) şi înjurătura golănească (cea cu rezolvare penală). A băgat totul în aceeaşi oală şi a vărsat lăturile în propria bătătură, împuţind locul. Loc unde nu mai vin suporterii, loc în care nici echipa nu se mai simte ca acasă. Aşa a ajuns Gigi Becali să defrişeze