S-a scris destul de puţin despre Mama Sonya, un volum de povestiri stranii, publicat anul trecut de Nichita Danilov. Motivele nu cred că ţin de un complot al tăcerii, ci, pur şi simplu, de o anumită conjunctură. În primul rînd, cartea cu pricina va fi fost concurată de o alta, apărută în acelaşi an, semnată? culmea! – tot de Nichita Danilov. E vorba de Locomotiva Noimann, cel de-al doilea volum al unui ciclu romanesc (Tălpi) inaugurat în 2004 prin Şotronul, proiect bine primit de critică. În al doilea rînd, textele din Mama Sonya nu sînt noi, ele au mai fost publicate pe la mijlocul anilor ’90, într-o altă configuraţie şi cu un alt titlu, Nevasta lui Hans, la o editură obscură. Aceste povestiri meritau, cu siguranţă, reeditate; nu doar pentru că, (re)citite acum, arată că din ele s-au hrănit / s-au dezvoltat toate cele trei romane publicate ulterior de Nichita Danilov, dar şi pentru că reprezintă, ele însele, o mostră de proză inteligent scrisă. Sînt realmente delectabile aceste povestiri despre „fantasticul banalităţii“. Le-am putea încadra, succint-enumerativ, în categoria prozei poematice, livreşti, absurdiste, distopice, oscilînd între grotesc ori şarjă şi farsa metafizică. Etichetele acestea nu dau seama însă de adevărata complexitate a formulei unor naraţiuni care sînt pe cît de succinte, pe atît de stufoase şi de plurivalente. Halucinante proiecţii onirice ţîşnesc în mijlocul unui film al realităţii banale şi îl modifică; parabole cu substrat metafizic se învecinează cu naraţiuni (distopice) pe tema istoriei opresive; aluzii psihanalitice şi aluzii biblice sînt ţesute derutant în acelaşi covor de fantasme. Tonul naratorului e cînd amuzat, cînd melancolic; cînd sumbru, cînd ironic; cînd sec, de o glacialitate studiată, cînd însufleţit de un fluid liric. Textele au şi ceva de basm, şi ceva de anecdotă cu tîlc metafizic, şi ceva de poem. Autorul a ştiut s