În cadrul întîlnirii la care am participat la Bucureşti, între 8 şi 14 octombrie, împreună cu Andreea Căpitănescu, Bojana Cvejic, Valentina De Piante, Jan Kopp, Jennifer Lacey, Jan Ritsema, s-au cristalizat cîteva idei centrale legate de întrebarea: „Cum ar trebui să arate educaţia coregrafică ideală, aşa cum ne-o putem imagina?“. Voi încerca să pun pe hîrtie acele idei pe care le-am reţinut în mod deosebit, ceea ce va sugera, probabil, şi propriile mele preferinţe. Dansului contemporan îi lipseşte, în mare măsură, componenta educaţiei pentru coregrafi, adică pentru creatorii de dans. Cea mai mare parte din educaţia în domeniu urmează modelul ierarhic tradiţional: pentru a deveni coregraf, trebuie ca, mai întîi, să fi fost un dansator care a parcurs toate treptele către măiestrie. Cu alte cuvinte, educaţia pentru dans constă, în primul rînd, în exersarea unor abilităţi: tehnici de dans, stiluri şi direcţii/limbaje specifice, studiul mişcării, compoziţie şi, eventual, ceva teorie pentru a „stimula gîndirea“. În ce moduri ar trebui să se diferenţieze o educaţie artistică de modelul descris mai sus? În continuare, voi rezuma răspunsul punctual. n O educaţie pentru „creatori“. Ei îşi construiesc propria activitate şi susţin munca celorlalţi, ca dansatori sau asumîndu-şi alte roluri de colaborare. n Cunoştinţele susţinute de experienţă şi expertiza în domeniu nu vor fi împărtăşite decît în mod opţional, sub forma unor „cursuri opţionale“, iar autoritatea legată de acea expertiză se va manifesta în mod transparent. Concep aceste resurse ca fiind adunate doar ca răspuns la interesele şi nevoile creatorilor. Nu există cursuri obligatorii. n Instructorii sînt rugaţi să nu predea ceea ce stăpînesc cu desăvîrşire (excluzîndu-se, deci, ideea de masterclass), ci să implice studenţii într-un proces de cercetare. Sau, ca posibilă variantă, să gîndească atelierele ca noi pr