„Minimalist“ (termen pe care-l împrumut fără convingere) mai mult în declaraţii decît pe ecran, Cristian Mungiu îşi subclasează stăruitor ultimele două opere, din triada începută cu 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile. O face în scris şi oral, în pliante, la conferinţele de presă şi de pe podiumul premierelor –, cu o modestie înnăscută, deloc făcută. Modestie ce-i stă foarte bine, nepereche în context, uşor de citit în propria-i înfăţişare, în gestică şi tonalităţi (numai în zîmbetul secret îi putem ghici adevărata altitudine). Efectul modestiei publice a autorului e însă un recul neaşteptat, prin procedeul inerţial şi tautologic al unora dintre noi, care translează tel quel în cronici înşelătorul „minimalism“, cînd registrul comentariilor critice ar fi de aşteptat să se afle la antipozi. Au şi apărut cronici intitulate întocmai, sentenţios, cu un singur cuvînt, „Modest“ sau „Popular“, după ce, în caietul de presă editat în primăvară pentru Festivalul de la Cannes, Cristian Mungiu se situa pe sine „în linia filmelor italiene ale anilor ’60-’70, populare, directe şi nostime. Am încercat să regăsesc, prin Amintiri din Epoca de Aur, spiritul popular al cinema-ului“.

Travestit de ocazie, din comoditate cvasi-histrionică, în epigon al unui Comencini – acesta premiat mereu la Moscova pentru populismul comedioarelor sale, dar niciodată pe Coasta de Azur –, recentul deţinător al unei Palme d’Or va fi contat totuşi pe noi, în a observa etajele care sînt în număr de cel puţin trei. Pe scurt: 1. ridicarea filmului de gen la nivelul şi cu instrumentarul filmului de autor, demonstrînd aptitudinea Noului Cinema de a-şi crea o diversitate intrinsecă – contrafort la centrifuga veleitară a Vechii Gărzi, cu a sa retorică resuscitată în filme de epocă spectaculare; 2. scoaterea din izolare a Noului Cinema, parvenirea la statutul unei – cum am mai scris – şcoli de artă a