ÎN URMA cu exact zece ani, mă aflam pentru prima dată într-un stagiu mai îndelungat în Portugalia, ca bursier al Institutului Camoes. La trei săptămâni după ce ajunsesem la Lisabona, s-a anunţat moartea Amâliei Rodrigues. Regina fado-ului a părăsit scena vieţii în dimineaţa de 6 octombrie 1999. Timp de peste o jumătate de secol, cântările ei transfiguraseră aleanul lusitan - saudade - termen considerat de portughezi tot atât de intraductibil cum ni se pare nouă dorul. S-ar zice că Amâlia riposta prin fado propriilor ei îndoieli, traume, depresii, pe care le condensase în fraza: „Din moment ce există moarte, inevitabil viaţa e absurdă."

Ceremonia funerară avu loc într-o zi de toamnă dureros de frumoasă, scăldată-n lumini şi arome cum numai la confluenţa dintre Tejo şi Atlantic pot fi simţite. Cortegiul sutelor de mii de oameni se revărsa către Basilica da Estrela, edificiu baroc din secolul XVIII, încununat de o cupolă croşetată în piatră albă, cu incinta placată în marmură policromă. N-a fost simplu să mă strecor până la catafalc: pe de-o parte, valurile mulţimii afectate de marea pierdere (ziarele titrau: Portughezii - orfani de Amâlia, sau Portugalia şi-a pierdut Vocea); pe de alta, protipendada momentului - printre care ponderatul preşedinte Jorge Sampaio - cu gardienii aferenţi (e drept că înghesuiala îi făcea pe aceştia aproape inutili - la un moment dat m-am aflat cot la cot cu primul ministru Antonio Guterres); în plus, echipajele posturilor de radio şi televiziune monopolizaseră esplanada din faţa catedralei. Legendara cântăreaţă era întinsă în sicriu cu picioarele înspre altar, braţele încrucişate pe piept, faţa îndreptată spre cupolă. Figura ei avea impregnată aceeaşi expresie voluntară, ştiută din fotografii sau filme. Idealizând, mi se părea un reflex al orgolioasei dârzenii portugheze, asemenea cântecelor pe care le adusese pe lume. Aco