Năpăstuitului nu i-a plăcut niciodată cuvântul "util". I se părea că îl obligă la ceva, că trebuie să se supună unor reguli absurde doar pentru a fi socotit un om de societate. Sursa: imagecache2.allposters.com
UN OBELIX FĂRĂ SUPERPUTERI. Asta nu înseamnă că nu voia să facă bine celorlalţi. Nici pe departe. Năpăstuitul avea o capacitate de a face bine comparabilă cu cea a lui Ceauşescu de a construi blocuri de patru etaje. Simţea doar că utilitatea sa ar trebui să fie constatată de alţii, iar pe cel care ţintea doar "să se facă util" năpăstuitul îl socotea un tâmpit dornic de recunoştinţă.
Era un fel de Obelix, dar care nu căzuse niciodată în cazanul cu poţiune magică. Aşa că, în lupta sa cu o ţară cu nărăvuri dintre cele mai ciudate, năpăstuitul se avea doar pe sine.
Năpăstuitul, în lungile sale dialoguri cu omul imaginar (şi, se pare, inexistent) care se oferea mereu să îl ajute şi îl înţelegea pe deplin, îşi expunea planurile de schimbare a României pas cu pas, pornind de jos. O construcţie perfectă, unde o lege era la fel de utilă şi, mai ales, la fel de simplă ca un cui. O construcţie în care singura calitate care i se cerea cetăţeanului era caracterul bineintenţionat al acţiunilor sale.
Vorbise despre aceste lucruri şi în serile pe care le petrecea la cârciuma din colţ, dar se trezise singur la masă. Şi singurul care nu arunca cu bani sau urale de admiraţie spre primul manelist care intra pe uşă.
ÎNTÂLNIRE CU STAREA NAŢIUNII. Într-o zi, năpăstuitul avu ocazia ca la masa sa să se aşeze chiar un astfel de manelist. După ce îşi curăţă gura printr-un hârcâit care îi aduse imensa cantitate de salivă în apropierea dinţilor din faţă, manelistul scuipă pe un câine care stătea veşnic lângă năpăstuit. Revenind cu privirea la expectorantul personaj din faţa sa, după ce se uitase pierdut spre bietul animal, n
