De la sfârşitul celui de-al II lea război mondial, când întreaga Europă era devastată, întâlnim două grupuri mari de interese: SUA si URSS. Statele Unite doresc o revenire rapidă a ţărilor vestice, impulsionându-le, pentru a putea estompa expansiunea comunismului sovietic şi interesele URSS, care dorea extinderea influenţei sale şi în vestul Europei. Asa cum spunea Dick Leonard (Guide to the European Union, The Economist Newspaper Ltd., 1998, p. 11) “catalizatorul” integrării europene a fost, intr-o abordare mai mult sau mai puţin simplistă şi simbolică, nimeni altul decât Adolf Hitler, care a izbutit, prin forţa armată, să reunească majoritatea statelor care în prezent formează Uniunea Europeană. În acest context, statele occidentale ale Europei, doresc să scape de presiunea celor două mari forţe, pe de o parte pentru a contracara o întărire prea mare a influenţei americane în zona europeană, iar pe de alta parte pentru a face faţă dominaţiei crescânde a URSS, manifestată cu preganţă în estul Europei (1948 – “Lovitura de la Praga”, URSS şi-a impus dominaţia cu forţa în Cehoslovacia). Aceste surse de presiune au determinat coalizarea Europei Occidentale. Soluţia găsită a fost aceea de a diviza Germania şi de a o impulsiona din punct de vedere economic, pentru a rezista expansiunii comunismului.

Ideea reconcilierii franco-germane şi a unităţii europene a avut susţinători marcanţi, unul dintre aceştia fiind premierul britanic Winston Churchill, care îndemna în anul 1946 Franţa şi Germania să construiască Statele Unite ale Europei”. La fel era Aristide Briand, iar la Conferinţa de la Haga, care a pus bazele Consiliului Europei, s-au raliat Alcide de Gasperi, Paul Henry Spaak, precum alţii.

În 1948 a luat naştere O.E.C.E. – Organizaţia Europeană de Cooperare Economică, menită să gestioneze şi să distribuie, între statele membre, ajutoarele destinate reco