Redefinirea oraşelor în accepţiunea lor modernă, de loc care să le ofere spaţii de exprimare tuturor categoriilor de public
din interiorul lor şi din zonele care gravitează în jurul acestora, de centre de loisir şi de manifestare multiculturală, lansează
o provocare şi deopotrivă o temă de dezbatere asupra rolului pe care trebuie să şi-l asume statul în acest context.
Trebuie statul să fie un arbitru autoritar în gestionarea acţiunilor culturale şi sociale din spaţiile urbane? Să intervină ca cenzor? Să lase libertate totală pieţei sau să încerce să susţină echitabil proiecte şi acţiuni culturale care reprezintă cât mai divers şi mai complet nevoile diverselor generaţii şi categorii socio-culturale? Şi dacă optăm pentru acest ultim răspuns, după ce criterii ar trebui stabilite proiectele prioritare? Toate aceste întrebări converg în cele din urmă într-un singur punct: odată cu redefinirea lor din punct de vedere socio-cultural, oraşele au nevoie să îşi redefinească strategiile. Să îşi studieze, pe de o parte, potenţialul de oferit, cu alte cuvinte resursele, de cealaltă parte, nevoile. În absenţa unor strategii de dezvoltare culturală bine studiate, oraşele vor avea o înfăţişare dizarmonică în raport cu epoca şi în raport cu oamenii lor. O înfăţişare pe care o au, din păcate, multe oraşe din România de astăzi.
Nu trebuie să fii neapărat capitală culturală europeană, pentru a-ţi defini identitatea şi, în funcţie de ea, o strategie de dezvoltare socio-culturală urbană. Evident, avantajele de care a beneficiat Sibiul lui Klaus Johannis şi de care a beneficiat primarul însuşi în acumularea capitalului de imagine de care se bucură azi de pe urma titlului de capitală culturală europeană sunt indiscutabile. Au fost economisiţi ani de acumulări şi de căutări, nu doar prin infuzia de bani, ci şi prin descoperirea de noi resurse şi nevoi de
