"Toy Story" este un deschizator de drum, si nu doar pentru ca detine titlul de prima fictiune integral animata pe calculator. Abia dupa ce vezi "Toy Story" intelegi cum stau lucrurile cu jucariile si cat de grea poate fi, de fapt, biata lor existenta.
Singuratate, nesiguranta, paranoia! Este ca in orice poveste de dragoste care se petrece in lumea crimelor din pasiune si in care unul dintre protagonisti traieste cu teroarea ca este dispensabil, ca poate fi inlocuit oricand se prefigureaza ceva mai bun la orizont. Un model mai nou, sa zicem... Daca jucariile ar avea grai, poate ar vorbi despre vesnica teroare de a sfarsi dezmembrat intr-un depozit de plastic.
Poate suna putin lacrimogen, asa, dar n-ai cum sa nu devii romantic cand te intorci cu gandul la "Toy Story" dupa atatia ani (15 aproape!) de la lansare, si asta cu ocazia premierei versiunii 3D. E ca si cum te-ai apuca sa faci o recenzie pentru relansarea primului album Elvis. Cum procedezi? Pentru ca, daca oamenii stiu cat de cat ce este "Toy Story", sunt familiarizati cu produsul, il adora, pentru ca, daca ai vazut "Toy Story", nu ai cum sa nu fii un fan declarat si sa nu-l iubesti. Cealalta alternativa - sa nu-ti placa - ar insemna ca esti o fiinta care are plastic in loc de suflet, si-atunci nu meriti nici consideratie, nici cronica de film si nici un loc in sala la "Toy Story 3D".
1995 a fost un an prosper pentru Disney Animation Studios (pe atunci inca un brand bine vazut). Reteta functiona. Studiourile inca "greblau" felicitarile si incasarile de la ultimele productii. "Frumoasa si bestia", "Aladdin", "Regele Leu". Se descurcasera de minune.
Si iata ca a venit vestea: "Asa ceva nu s-a mai facut niciodata!" - suna cliseistic si perimat, dar asa a fost. E greu sa dai timpul inapoi si sa te gandesti la ce a insemnat "Toy Story" in contextul anilor ’90. Acum,
