Printre nenumaratele disconforturi ancestrale cu care se nasc romanii, se gaseste si o senzatie stranie de exil. Oriunde s-ar afla. De aceea, ei se asaza greu (unii intampina dificultati chiar si in tara lor de bastina, dar asta e alta problema!). Iar, atunci cand o fac, o fac cu teama, cu nepricepere si sunt precauti pana la Dumnezeu, de teama sa nu cada iarasi in silnicie. In plus, le mai vine o dandana: sunt loviti in crestetul inimii, ca o leuca, de complexul "celor doua luntri". Sau, daca vreti mai savant, "A quoi bon avoir quitte Coasta Boacii?". Altminteri, ei se lasa disciplinati de forta exemplului (in fratie cu genuinul personal!) si, drept urmare, devin respectuosi din cale-afara cu ordinea si cu bunastarea (doar o minoritate, mai prapastioasa de felul ei, a contat, izolata in mansarde, mai mult pe solemnitatea gandurilor negre!).
Se intampla insa prin nu se stie ce mecanisme bizare ale destinului - istoria departarilor noastre a demonstrat-o deseori - ca unii din cei plecati in bejenie sa fie nememorati. Trecuti nemeritat la cea mai brutala rubrica a existentei, la "si altii".
Un astfel de caz este cel al pictorului Dimitrie Berea (1908-1975)*, traitor de felul lui in Romania, Italia, Elvetia, Franta, Statele Unite. Cetatean al lumii, care, daca-i aflam viata si-i citim opera, ne dam seama ca nu doar asa, de-un pamplezir, a fost inscris in cataloagele universale sub numele de Demetre de Berea. Ca nu degeaba una dintre cele mai mari si valoroase colectii Berea din lume se gaseste astazi in galeria Colegiului din oraselul Berea (!), Kentuky, USA. Sau ca fara emfaza s-a considerat el insusi pupilul lui Bonnard, pe care l-a cunoscut in 1939, in salonul muzei impresionistilor, Marie Fontaine-Desjardins... Pricinile sunt insa mult mai multe decat putem noi sa descalcim in biografia fabuloasa a lui Dimitrie Berea. Un vrai spectacle!
Nascut